În secunda doi, după ce am publicat
articolul despre Măcin, am închis laptopul, am împachetat și am plecat la gară. Pentru prima oară de când mă știu, călătoresc cu un troller, și deși îmi doresc de mult unul, acum nu cred că îmi voi mai cumpăra. E tare incomod de cărat și gălăgios de târâit. Adică, poate ziua nu e chiar atât de evident, dar pe timp de noapte, sau dis-de-dimineață cum e acum, face o hărmălaie de se trezesc și morții.
Dar fie, am ajuns în stație și a oprit un nene cu troleul că i s-a făcut milă. Zic că i s-a făcut milă fiindcă nu își începuse încă tura, nici măcar nu avea afișat numărul cursei (o fi fost 102 sau 104?). nici nu a oprit în următoarele stații... ba chiar mă panicasem că nu a oprit nici în stația mea, și văzându-mi fața panicată m-a întrebat doamna care era în cabină cu el dacă vreau să ajung la gară. Am spus că da, și ca urmare a oprit troleul în intersecție, (unde nici măcar nu avea stație). A fost mai bine decât în stație, că era mai aproape. I-am mulțumit și am traversat strada.
De data asta nu am mai riscat să fiu tras în țeapă la casă așa că am plătit cu cardul. Din fericire aici pot, dar la Roman nici nu au auzit de POS. Uite că mai sunt și aspecte pozitive legate de gara din Galați: treaba cu POS-ul și cu tabela digitală care arată sosirile și plecările.
Tipic mie, am ajuns mai devreme și în consecință, am avut puțin de așteptat pe peron, până au adus trenul pe poziție. Primul lucru care m-a frapat a fost să văd vagoane roșii. Pentru cei ce nu știu, vagoanele roșii se folosesc pentru trenurile în regim accelerat și/sau rapid, pentru personal sunt vagoane albastre.
Obișnuit să plec de aici cu personalul iar schimbarea să o fac cu un accelerat, am rămas puțin pe gânduri.... se apropia ora plecării, linia era cea indicată pe panou... ia să verific biletul. Plecare din Galați la 05.37 , tren A1972 loc 55 vagon 1 clasa 2 ... Ohoo, boiere! E accelerat! Păi dacă știam eu mai din timp... nu mă pregăteam?
vedeți voi, acceleratele astea au o configurație foarte proastă. E pur și simplu discriminare din cauza unui designer idiot care a considerat că ar fi cool să împartă vagonul în trei părți: mijloc comun și capete compartimentate. Mie nu îmi place la comun... sunt sătul de personalele la comun... vreau micro spațiul meu.
Ei bine, eu mi-am învățat lecția, și când plec la drum, am grijă să iau bilet din timp de la agenție și să cer unul din acele locuri din zonele de capăt. Așa, fie aglomerat fie pustiu (ca acum) stau comod, cu priza alături. Serios, nu știu ce bezele îi treceau prin cap istețului ăla când a scos modelul ăsta de vagon, atât de răspândit acum. Trenurile noi fie sunt așa, fie sunt total necompartimentate.
Și ridicolul e că din toate călătoriile mele o singura dată am picat la compartiment fără să iau bilet de la agenție. În rest, mereu se întâmplă să pic la mijloc. Adică cum? s-a uitat la fața mea și a decis că nu sunt destul de bun încât să stau în compartiment?
În fine, uneori, ca acum, am noroc să fie gol tenul așa că mă mut într-unul din compartimente să pot tasta în voie, cu priza lângă mine cu lumina stinsă și perdelele trase. Sau poate să văd un film, dar dintr-alea nu prea am. Că tot veni vorba de perdele, din cauza lor am schimbat două compartimente. Nu trebuie să vadă lumea ce fac eu în compartiment, nu țin neapărat să îmi fac reclamă cu laptopul, așa că imediat ce am intrat am tras draperiile pe ușă. dar surpriză: la mijloc era o gaură așa că au început să cadă cârligele ce țineau draperia. Le-am prins la loc și am încercat să închid cele două draperii (au arici cusuți pentru o prindere ușoară și rapidă). Dar nu mulți știu asta, sau dacă știu nu o respectă, nici măcar angajații CFR care nu-și bat capul să verifice modul în care așează acele draperii... Am avut surpriza să observ că aricii aveau aceeași față pe ambele perdele, adică nu se agățau de nimic!
Eh, măcar funcționa priza!
de la mine,
numa' bine
Prin vară am reușit, în sfârșit, să îmi iau altă cameră foto, după ce am fost nevoit să vând Pentax-ul cu care mă jucam anul trecut pe vremea asta. Spre deosebire de cea veche, camera asta are Life View dar din păcate nu am decât obiectivul kit 18 - 55, pe când la Pentax aveam un frumos teleobiectiv de 200.
Astă seară am avut chef de ceva ușor și fiindcă îmi făceau cu ochiul legumele din frigider, m-am hotărât să fac o salată.
Într-un sanatoriu de nebuni, de undeva din țară, toți pacienții se credeau frunze. Vine inspecție de la București. La primul etaj intră inspectorul și zice:
