Sub Carapacea de RaC

Prin geamul trenului care tocmai se punea în mișcare, privirea îmi străbătea întunericul nopții, urmărind cum ea rămâne în urmă, în gară, într-o ploioasă seară de luni, 30 septembrie. Atunci am văzut-o pentru ultima dată, dar nu era nici urmă de tristețe sau regret în gândurile mele, ci pură adrenalină fiindcă totul se întâmplase atât de repede. Atât de repede că abia abia am reușit să prind trenul înainte ca acesta sa părăsească gara.

Învârtind cheia în lacătul ruginit, am intrat în camera întunecoasă acompaniat de un scârţâit caracteristic uşii. Nu se vede decât o pată dreptunghiulară formată de lumina slabă pătrunsă prin uşă şi o umbră alungită pe mijlocul ei, aşezată liniştit pe praful gros. Înaintez sfios, cât să nu ridic prea mult praf în aer şi  mă îndrept către fereastră. Mă împiedic nătâng de ceva...e ciudat, de obicei sunt mai ordonat şi ştiu exact unde îmi las lucrurile. Ce-o fi fost? Nu mai contează, trebuie să ajung, să fac lumină.. Trag draperiile şi soarele curios începe să tragă cu ochiul prin încăpere. Nu are ce să vadă, aceeaşi canapea, un cuier ruginit, dulapul cu arhivă, biblioteca în culori şi  bineînţeles biroul la care am pierdut nopţi întregi. E exact cum l-am lăsat. În stânga, înrămată, poza cu tine care mereu îmi oferă amintiri minunate, stă cuminte acolo, puţin prăfuită. O ridic să o şterg, te admir în tăcere şi trezit din visare, o pun înapoi exact lîngă lampa de 25W unde se...