Sub Carapacea de RaC

Cei care mă cunosc știu faptul că rareori ies în oraș, la terase sau „la o bere” cum se mai zice, dar joi seara a fost una din excepții. Tocmai ce terminasem treaba și mă așezasem bucuros la laptop să continui un articol pentru blog, că sună telefonul: era Cip (deși mi-am dat seama mult mai târziu, după câteva replici, fiindcă suna de pe un număr necunoscut iar eu credeam că e cu totul altcineva). Cip e un bun prieten de-al meu, care abia s-a întors în țară și stă doar câteva zile. Deși era trecut de orele 21 și numa' o ieșire n-aveam în plan, adevărul e că dacă nu o făceam acum nu mai prindeam ocazia până pe la jumătatea lunii, adică puțin înainte să părăsească țara... Urma să mă întâlnesc cu el și vărul său în parc, să mergem până în centru și cam atât... 

Căutând un cântec pentru coloana sonoră a video-reportajului de pe Rarău am dat peste o melodie foarte veche, o melodie pe care o cântam pe vremea când studiam chitară. Da, a fost o perioadă în viața mea când cântam la chitară, făceam parte dintr-un cor și cântam la diferite festivități sau concursuri. Dar asta era acum mult timp. Îmi amintesc faptul că aceasta a fost prima melodie pe care ne-a cântat-o profesorul. Până atunci erau doar acorduri și nimic nu avea mare sens decât durerea degetelor pe corzi... dar când l-am auzit cântând melodia asta, m-am îndrăgostit iremediabil de chitară.