Sub Carapacea de RaC

Prin geamul trenului care tocmai se punea în mișcare, privirea îmi străbătea întunericul nopții, urmărind cum ea rămâne în urmă, în gară, într-o ploioasă seară de luni, 30 septembrie. Atunci am văzut-o pentru ultima dată, dar nu era nici urmă de tristețe sau regret în gândurile mele, ci pură adrenalină fiindcă totul se întâmplase atât de repede. Atât de repede că abia abia am reușit să prind trenul înainte ca acesta sa părăsească gara.

BI Calculatoare pentru toți Da, în zilele noastre aproape toată lumea știe cum să folosească un calculator, dar nimeni nu se naște învățat, așa că e nevoie de cursuri. Eu, ca mulți alții dintre voi, am prins vremurile când calculatoarele abia începeau să apară la oamenii de rând. Am prins sistemele alea 486, DOS-ul și dischetele magnetice. Noi ne jucam și discutam despre cu totul alte lucruri nu despre calculatoare, NFS sau IM. Nu am avut calculator acasă așa că nu am intrat în lumea asta digitală decât destul de târziu. Adică, nu eram tocmai afon, pentru că făcusem la Clubul Copiilor (cum se numea pe vremea aia) un curs mic de programare și eram fascinat de Pascal, dar la școală nu se vorbea despre asta și nu se știau prea multe despre calculatoare. Apăruse, abia prin ultimii ani de generală, o sală de informatică, dar nu prea știu care era baza ei de funcționare. Cred că era privată pentru că acele cursuri de „calculatoare” erau cu plată. Era un tip venit de nu-șt...

Check for english version below sau „ Un om, o bicicletă, un litru de apă,  o cameră foto și multe  amintiri de răscolit ” . (atenție, articol lung... înarmează-te cu o cană de cafea și ceva de ronțăit) Dealul Mărului e numele unui deal împădurit ce se află pe DN 15D (ieșirea din Roman spre Vaslui, după localitatea Gâdinți).  Nu știu de ce poartă acest nume.. poate de la merele pădurețe ce se găsesc pe acolo. Când eram mic și abia îmi luasem bicicleta, dealul ăsta era cea mai tentantă destinație pe care o puteam gândi. Era pe un drum național, era în afara orașului, era o rampă abruptă de urcat, eram încă puști... (vă amintesc faptul că am cumpărat prima bicicletă pe la 14 ani, din banii strânși la pușculiță) și deci ai mei nu erau tocmai de acord...

Acum ceva timp umblam în cutia cu amintiri și am dat peste un șnur lat pe care îl purtam la chei (cred că la origini, el era pentru telefon). Mi-am adus aminte de perioada când a apărut acea panglică (șnur). Eram tânăr și fără griji, eram vesel și pus pe șotii. Eram fericit și nimic nu mă putea atinge. O pusesem deoparte, în cutie, să închid parcă trecutul acolo, dar găsind-o mi-am zis că aș putea să o port din nou. Stupid! O panglică roșie nu dă timpul înapoi, nu schimbă nimic din ce s-a întâmplat sau are să să întâmple, dar ... poate aș fi putut din nou să fiu copil, să nu mai am griji, să văd lucrurile cu alți ochi. Și-am pus-o la chei. Cu toate că nu s-a schimbat nimic, continuam să o port, era ca parte din mine, era a amintire a celui care am fost.

Gânduri Copii și Părinți Un copil e, cred eu, cel mai frumos lucru pe care îl faci pe parcursul vieții. Este, la urma urmei, scopul pentru care trăim, nu? Spunând asta, nu vreau să pară că acuz pe cei care nu au, sau nu își doresc, copii. Este decizia fiecăruia, și în zilele noastre, nimic nu mă mai uimește. Da, sunt persoane care nu vor copii, sunt cupluri care nu vor copii, sau dimpotrivă, sunt persoane care vor cât mai mulți copii, sunt persoane care își doresc atât de mult  un copil, încât nu contează dacă au sau nu partener de viață. E drept, ultima parte se aplică mai degrabă femeilor, fiindcă ele sunt cele care aduc pe lume copii, ele trec prin toată durerea necesară, ele se bucură, poate, cel mai tare de nou născut, dar ca să fiu mai clar, spun asta fiindcă la o fată am auzit ideea asta. În plus, nu cred că există vreun bărbat care să vrea cu atâta ardoare un copil încât să fie dispus să îl crească singur... de fapt de unde să facă rost un bărbat de u...

Animații Inima Copacului Articolul lui Manuel mi-a trezit niște amintiri plăcute din copilărie. Mi-amintit de un desen animat, sau, mai bine spus, mi-a amintit de un anume episod al acelui serial TV animat. E drept, nu e prima oară când acest serial și episod îmi revin în memorie, dar fiindcă uitasem complet cum se numește, m-am limitat la amintiri. Azi, datorită articolului amintit,  am pierdut puțin timp pe net căutând desene animate și într-un final l-am găsit. E vorba de un episod ce prezintă o legendă a unui copac, un episod foarte emoționant. Din păcate nu se mai fac așa desene. (am să revin, sper cât de curând, cu alte desene foarte frumoase din copilărie)

Căutând un cântec pentru coloana sonoră a video-reportajului de pe Rarău am dat peste o melodie foarte veche, o melodie pe care o cântam pe vremea când studiam chitară. Da, a fost o perioadă în viața mea când cântam la chitară, făceam parte dintr-un cor și cântam la diferite festivități sau concursuri. Dar asta era acum mult timp. Îmi amintesc faptul că aceasta a fost prima melodie pe care ne-a cântat-o profesorul. Până atunci erau doar acorduri și nimic nu avea mare sens decât durerea degetelor pe corzi... dar când l-am auzit cântând melodia asta, m-am îndrăgostit iremediabil de chitară.

foto source via google image search Cei mai tineri dintre voi nici nu au auzit de el, dar o bună parte a copilăriei mele am petrecut-o visând la aventurile lui MacGyver . Era un serial la TV și mă uitam cu cea mai mare atenție, captivat de acțiunea filmului. E vorba despre un altfel de super-erou, un om extraordinar de isteț, învățat, descurcăreț, spontan, curajos, care rezolvă orice problemă și care poartă mereu asupra sa un briceag multifuncțional. Având aceste abilități e imposibil să nu găsească soluție la orice problemă întâmpinată. Deși protagonistul știe la fel de bine să primească sau să dea cu pumnul,  filmul nu se bazează pe aptitudinile da bătăuș ci intriga se rezolva datorită cunoștințelor, istețimii și a briceagului minunat. Undeva adânc în mintea mea de copil acest personaj s-a întipărit, și a devenit în scurt timp un model. Cine nu ar vrea să fie atât de descurcăreț, deștept, bun în foarte multe domenii, frumos, cu părul în vânt și cu un așa bri...

Exista în Roman un parc...Parcul Municipal era probabil o splendoare pe vremea comunismului, era, așa ca alte lucruri de atunci, în același stil... Dar anii au trecut și parcul a fost lăsat în ruină: leagănele s-au împuținat, teatrul închis, ajuns groapă de gunoi, WC, casă de toleranță și casă pentru vagabonzi. Parcul era des ca o pădure de când îl știam eu, era frumos, te pierdeai prin el. Țin minte că atunci când eram mic credeam că e fără sfârșit, asta fiindcă nu vedeai niciodată prin el și era o zonă în care nu călcasem.

Îmi place când cei apropiaţi îmi spun Răducu deşi ăsta e chiar numele meu... Acasă, la bloc, prin grupul de prieteni/copii de la scară eram Andrei. La școală, clasele primare toți eram strigați după nume, total impersonal, așa că eram Clapa, că așa striga învățătoarea La un moment dat mă enervasem și nici nu răspundeam pe stradă dacă mă striga cineva așa. Prin clasa a 5-a a apărut Radu datorită doamnei profesoare de Matematică Liliana Chelaru. Îi plăcea dânsei de mine și de iscusința mea, că eram isteț, și dacă nu mă înșel, are un băiat cu același nume. Că tot am amintit de școală iată ceva ce am găsit pe YouTUBE. Super tare. Pe vremea când eram eu în școala primară nu aveam habar ce e aia editare video sau montaj sau fotografii animate sa nu mai zic de origami. Dar, drept e că tehnologia era cu totul alta, nu existau camera digitale sau dacă erau, erau foarte rare și scumpe, se foloseau casete, astfel că montajul și editarea nu se putea face oriunde. Așadar Radu am răma...

E funny să găseşti prin calculator clipuri video pe care ai uitat că le-ai făcut.. Am aici câteva exemple de prin 2006, când eram încă la liceu. Cameraman e bineînţeles Mircea.... eu nici nu visam telefon cu cameră pe vremea aia :D În următorul îl găsim pe Cip... se prostea oleacă.... aici tot el da era mai serios... urmam eu dar camera se oprise :P Acest următor film nu a ieşit cum voiam eu fiindcă Mircea stătea prea aproape și nu a prins totul. Și, deși nu era prima oară când făceam asta, nu am putut repeta cascadoria fiindcă m-a văzut dirigul (în clasa a 12-a a fost proful de sport) și a zis că nu mă mai primește la oră dacă mă mai prinde că fac așa ceva...  Vedeți voi, acest clip nu ar trebui să vi-l arăt fiindcă mi-a eșuat aterizarea... dar e prea funny ca să îl omit :))

Manole, Manole, Meştere Mădălina Manole. Am început ziua de azi imediat ce s-a încheiat ziua de ieri...adică la ora 00.00 când încărcam pe server site-ul abia terminat. A durat puţin toată treaba, apoi conversaţii pe mess şi la telefon, discuţii contradictorii dar totul s-a încheiat cu bine pe la 5 dimineaţa când m-am pus la somn. Ideea era să mă trezesc la 9.30 să mă apuc de treaba. eram destul de optimist şi aveam ceasul (telefonul) programat să sune. M-am trezit, da, dar pe la 10 şi ceva cu ajutorul mamei care m-a rugat să îl sun pe tata. În urma telefonului mi-a sărit somnul. Urma să vină o maşină de lemne în scurt timp. Am avut timp să înfulec ceva rapid şi am fugit în boxă (subsol) să fac loc. Nu am apucat să termin că a şi ajuns maşina şi am ieşit să descarc. 3 paleţi de lemne de fag... A! am uitat să spun, e lemn de foc....ştiţi..de ăla de care ard iarna în sobă.

Mi-am ridicat ochii din cartea pe care o citeam şi am observat că eram aproape la destinaţie. Am regăsit oraşul schimbat faţă de cum l-am lăsat, dar asta nu ar fi trebuit să mă surprindă deoarece totul în jurul nostru se schimbă. Iată-mă intrând în Iaşi cu ochii înlăcrimaţi. Mi-a lipsit atât de mult? Mi-a fost dor? Mi-e dor de multe lucruri, mi-e dor de tot ce a fost şi mi-e dor de tot ce putea fi. Tocmai citisem în cartea de care amintisem mai devreme ceva interesant. Durerea nu are o evoluţie liniară, de la un maxim scăzând pe măsură ce timpul trece până la un minim de nepăsare ci are o mişcare de zig-zag. Are vărfuri de bucurii şi abisuri de tristeţi, momente în care ne este bine şi momente când .... Adevărul e că nu am putea suporta o durere continuă, ci trebuie să mai avem şi pauze. Slavă Domnului că există acele pauze. Şi da, sunt doar "pauze" fiindcă realmente durerea nu dispare aşa uşor, nu dispare poate chiar niciodată.

Nu prea ştiu eu care e treaba cu leapşa asta în general, dar din ce am dedus, cineva lansează o temă sau un model, şi ceilalţi scriu părerea lor despre acea temă, sau chestii de genul... nu aţi înţeles nimic, nu? cei care au mai făcut, ştiu exact...ceilalţi vor învăţa şi ei. Iată aici o leapşă preluată de la Andreea  . Ea publicase  asta  . Consider că cel mai important într-o leapşă este să nu uiţi să pui link către articolul de unde ai luat-o, pentru a putea fi urmărită cronologic de un vizitator oarecare.

Păi, dacă tot am fost informat de acest concurs  , merită să încerc şi eu... În primul rând, nu o fac pentru premii! De ce?  În mare pentru că al meu blog în construcţie nu trebe promovat până nu e gata. Şi dat fiind faptul că în scurt timp e posibil să rămân fără PC şi deci internet, nu voi putea să lucrez la el. Vreau în schimb critici cât mai multe. Să fie aici începutul campaniei " Nu mă lăuda " (by raduclapa, când va fi gata site-ul) Îmi amintesc că eram mic şi mergeam spre liceu, şi am văzut "un nene" cu telefon mobil la ureche. (am zis liceu, dar chiar eram mic, fiindcă asta se întâmpla pe la începutul clasei a 9-a). Era o jucărie micuţă argintie şi cu clăpiţă şi mi-am zis că atunci când voi creşte mare şi îmi voi lua un telefon, acesta va fi cu clăpiţă. Pe vremea mea copii de grădiniţă nu avea telefoane cu cameră (de zi, de dormit sau bucătărie), mp3,  milioane de culori şi carduri de 8 gb. Şi nu era competiţia asta între companii, sau nu era aşa vizib...

Azi la seminarul de engleză am avut ca de obicei de citit un text şi de rezolvat exerciţile aferente. Textul era despre o tânără -- copil minune - care a reuşit să intre la Oxford la numai 10 ani. Ruth Lawrence a luat examenul prima din cei 530 de candidaţi. Examenul consta în trei lucrări de matematică de trei ore fiecare. Ruth nu a urmat niciodată cursurile unei instituţii de învăţământ, ea fiind educată acasă de către tatăl ei. La patru ani ştia să citească, la 5 ani deja studia ce se studiază în şcoli. Am deveit curios, şi când am ajuns acasă am apelat la preaminunatul google pentru a găsi mai multe detalii.