Duminică înainte de luni

Mi-am ridicat ochii din cartea pe care o citeam şi am observat că eram aproape la destinaţie. Am regăsit oraşul schimbat faţă de cum l-am lăsat, dar asta nu ar fi trebuit să mă surprindă deoarece totul în jurul nostru se schimbă.

Iată-mă intrând în Iaşi cu ochii înlăcrimaţi. Mi-a lipsit atât de mult? Mi-a fost dor?
Mi-e dor de multe lucruri, mi-e dor de tot ce a fost şi mi-e dor de tot ce putea fi. Tocmai citisem în cartea de care amintisem mai devreme ceva interesant. Durerea nu are o evoluţie liniară, de la un maxim scăzând pe măsură ce timpul trece până la un minim de nepăsare ci are o mişcare de zig-zag. Are vărfuri de bucurii şi abisuri de tristeţi, momente în care ne este bine şi momente când ....

Adevărul e că nu am putea suporta o durere continuă, ci trebuie să mai avem şi pauze. Slavă Domnului că există acele pauze. Şi da, sunt doar "pauze" fiindcă realmente durerea nu dispare aşa uşor, nu dispare poate chiar niciodată.



Mă iertaţi dragi cititori ieşeni, dragi prieteni sau foşti colegi..că nu v-am anunţat despre venirea mea, dar a fost mai bine aşa. Ultima mea vizită a fost un fiasco şi mi-am jurat că nu o voi repeta, nu în stilul acela. Scopul escapadei mele la Iaşi a fost unul complet lipsit de legătură cu trecutul meu în acest oraş. Am mers în vizită la spital unde se află tatăl meu pentru recuperare, după operaţia de la coloană pe care a făcut-o acum ceva vreme.

Aseară m-am găsit cu Cip ... (observaţi cum am adoptat limbajul din sud...găsit/găseală)şi am depănat amintiri şi am răscolit trecutul  apropiat şi îndepărtat, la unele amintiri am răs în hohote (mai ales el) iar la altele nu puteam decât să zâmbim ... iar, "azi colac peste pupăză" am călătorit spre oraşul plin de amintiri.

A fost ciudată reîntâlnirea noastră. Şi el, şi eu ne-am schimbat. Niciunul din noi nu a uitat că acum un an şi jumătate l-am părăsit pe neaşteptate. S-a vindecat se pare, găurile au fost asfaltate şi totul e proaspăt pavat, dar nu îşi poate ascunde chiar peste tot vechea faţă. Şi eu m-am schimbat, nu mai sunt "de-al casei" sunt un străin, un vizitator ocazional. E ciudat cum oraşul care îmi era atât de drag, locul unde mă simţeam acasă acum mă priveşte ca pe un străin. Nu mai aparţin locului, nu mă mai priveşte cu aceeaşi ochi, nu mă mai îmbrăţişează la venire fiindcă i-am lipsit, ştie că voi pleca în decursul aceleiaşi zile deci nu mai are rost să îşi consume emoţiile şi sentimentele cu mine. NU, Iaşiul a rămas o frumuseţe pentru cei ce abia acum vin, pentru cei ce abia acum îl descoperă şi pentru cei care sunt deja aici, dar pentru mine, pentru cei ca mine (dacă o mai fi vreunul) Iaşiul nu e la fel de tolerant.

Deşi peste câteva săptămâni voi  reveni pentru o lună acum e mai precaut, nu se mai implică fiindcă ştie că la sfârşitul lucrării voi pleca şi la sfârţitul verii mă voi întoarce la viaţa mea din Galaţi.


A fost liniştitoare plimbarea mea. Cum am ajuns în oraş mi-am cumpărat un "liber o zi" în amintirea vremurilor bune când mă plimbam o zi întreagă cu toate mijloacele de transport cu scopul de a cunoaşte oraşul. Şi acum îmi amintesc ce senzaţie a fost şi cum ne uitam unul la altul (eu şi Tzunea) când am văzut indicatorul de ieşire din Iaşi şi noi eram în tramvai. Auzi, să ieşi din oraş cu tramvaiul. Mda...copii mai eram şi păduri oraşul cutreieram.

După vizita la spital şi plimbarea cu tata până la Kauffland şi înapoi am plecat să mă plimb şi eu. Am avut la un momenta dat impulsul să sun un amic, să ne întâlnim, dar m-am răzgândit. Nu aveam starea necesară şi poate nici timpul. Mi-am zis că voi avea timp să mă văd cu toţi când voi veni la muncă. În schimb m-am suit în autobuz şi am colindat oraşul. E duminică şi magazinele sunt închise, mi-am luat gândul de la a-mi cumpăra cablu video pentru calculator, se pare că nu îl voi putea pune în funcţiune prea curând şi va trebui să mă descurc cu ce am. Am vizitat tot oraşul într-un anonimat care nu mă caracteriza decât în primele luni de viaţă la Iaşi...doar atunci mergeam ca un nimeni prin mulţime.

Am revăzut bulevardele, mall-urile, Copoul, facultăţile, căminele, Nicolina, Păcurari, Tg Cucu, parcul copou şi multe alte locuri care mai de mult erau la îndemână oricând. Plimbându-mă aşa cu rucsacul în spate şi fără destinaţie mă simţeam ca un adevărat turist, mă simţeam liber, mă simţeam ca în reclama aia la 7days...cu tipul care pleacă de nebun, mă regăseam în melodie: "Pot să mă urc în tren şi să o iau spre mare,/A doua zi să mergem prin Braşov să căutăm cazare,/Pot să nu am o cale clară de orientare" eram Emile Hirsch în "Into the Wild" doar că nu fugisem de civilizaţie.

Aveam o stare faină de relaxare. Şi pe bune că am să fac asta. dacă îmi recuperez banii pe care mi-i datorează Caza plec într-o astfel de excursie. Nu am timp de excursii pe două roţi anul ăsta dar am să găsesc eu cumva timp să plec aşa de nebun...fără destinaţie, şi sper să fie cât mai iefitnă plimbarea (ziceam de bani doar aşa...să am în caz de urgenţă). Nu, nu plec în sălbăticie, deşi e tentant ci plec prin ţară, în fiecare zi alt oraş sau la două zile alt oraş. Plănuiesc să consum toate cupoanele de reducere de accelerat (deşi presimt că voi merge cu personalul că e mai ieftin). ar fi tentantă şi ideea de a pleca fără nici un ban...să merg cu naşu' până unde se poate..să mănânc ce găsesc..să fiu supertramp :D dar prefer să fiu un turist ..e mai civilizat şi cu mai puţin risc



Am părăsit oraşul înainte să mă găsesc blocat în el şi înainte să înceapă lumea să mă caute. Aş fi stat toată ziua dar trenul de la miezul nopţii, vechiul şi bunul meu prieten, nu mai circulă pe ruta prielnică mie, ci merge la Vaslui. Aşadar am luat un maxi şi am părăsit oraşul şi amintirile într-o simetrie ciudată...tot cu căldură, tot cu gânduri la tercut şi cu aceeaşi carte în mână.

Am ajuns acasă după o oră şi jumătate şi m-am oprit în parc să mai citesc. Nu voiam încă să mă despart de imaginea mea de turist, cu rucsac mare în spate....hoinar stând pe o bancă aşteptând orice tren sau mijloc de transport.  Parcul şi el m-a părăsit (sau eu pe el acum 4 ani) ... cei ce au rămas aici l-au "distrus" l-au schimbat..totul e schimbat, nu mai are acel ae familiar, nu mai are farmecul de altădată, amitirile doar mai rămân. u început să lucreze şi la iaz. Insula ce adăpostea masa tăcerii plăcerii (cum zicea diana acum nu mult timp) a fost epilată defrişată şi o coloană a infinitului s-a sculat de nicăieri. Insula minunată cu platforma de beton...e şi ea în construcţie..cine ştie ce va fi de capul ei când se termină lucrarea.

Când am plecat de acasă spre Iaşi, acum 4 ani nu a fost o mare chestie, dar să plec de la viaţa mea din Iaşi pentru a reveni acasă, iar mai apoi la Galaţi, să îmi încep o viaţă nouă e ciudat. Nu e neplăcut, Doamne fereşte...îmi e dor de unele lucruri din galaţi, dar nu pot zice că îmi e dor de el...nu mi-a lăsat un aşa gust plăcut. Ba chiar dimpotrivă. Are părţile lui bune, şi oameni care îmi lipsesc, dar părţile sale negative fac să îl dispreţuiesc. Mai am încă tei ani, şi sper să asimilez cât mai multe părţi pozitive care să le înghită pe cele negative..să fie un echilibru. Oricum, comparativ cu Iaşiul, Galaţiul va pierde mereu bătălia...nu mă voi simţi "acasă" şi asta în primul rând din cauza blestematului ăla de cămin ... dar să nu intrăm în discuţia aia.

E 23:55 şi m-am încadrat perfect..voiam să îl public azi (before 00:00)... Am început acum mult timp articolul şi am scris...ohooo ..nu vreau să dau scroll... dar iată încă o frântură din mine. Cum zicea Alina: când ţi-e dor de radu sau vrei să mai ştii ce e cu el: blogspot.com....de pe care am lipsit, dar revin uşor, uşor.

de la mine,

numa' bine