Sub Carapacea de RaC

Că tot am eu un talent la a mă încăpăţâna... aşa e, nu mai intru pe net, nu mai intru pe messenger, calculatorul meu e descompus ...câte o bucăţică în fiecare colţ de cameră pentru simplul motiv că am avut examinări şi colocvii (nu e unicul motiv, dar e cel mai vizibil şi îmie în avantaj). Zi de zi nu făceam decât să merg la cursuri, să vin acasă, să pap şi să mă pun la birou să scriu sau să învăţ ..somnul era opţional ...de aia am dormit vineri de la 17 când am terminat examinările până sâmbătă la 12. dar să trecem peste aceste detalii; urmează sesiunea şi voi fi  la fel de ocupat, deci tot nu voi fi online. Am să profit de faptul că bloggăresc pentru a vă mai scrie câteva chestii. De azi începând mai schimb ceva... voi înceta să mai vorbesc urât. Ce e drept nu o fac în mod public, mai ales de faţă cu fetele, doar aşa printre băieţi, prin cameră sau singur. De azi voi fi mai tăcut şi sper, mai calm, fiindcă de obicei înjur doar la nervi. Voi reveni la cel care eram mai demul...

Învârtind cheia în lacătul ruginit, am intrat în camera întunecoasă acompaniat de un scârţâit caracteristic uşii. Nu se vede decât o pată dreptunghiulară formată de lumina slabă pătrunsă prin uşă şi o umbră alungită pe mijlocul ei, aşezată liniştit pe praful gros. Înaintez sfios, cât să nu ridic prea mult praf în aer şi  mă îndrept către fereastră. Mă împiedic nătâng de ceva...e ciudat, de obicei sunt mai ordonat şi ştiu exact unde îmi las lucrurile. Ce-o fi fost? Nu mai contează, trebuie să ajung, să fac lumină.. Trag draperiile şi soarele curios începe să tragă cu ochiul prin încăpere. Nu are ce să vadă, aceeaşi canapea, un cuier ruginit, dulapul cu arhivă, biblioteca în culori şi  bineînţeles biroul la care am pierdut nopţi întregi. E exact cum l-am lăsat. În stânga, înrămată, poza cu tine care mereu îmi oferă amintiri minunate, stă cuminte acolo, puţin prăfuită. O ridic să o şterg, te admir în tăcere şi trezit din visare, o pun înapoi exact lîngă lampa de 25W unde se...

Mi-am dat seama că vorbesc prea mult. Îi spuneam azi unei amice acest lucru. Aşa sunt eu, aşa am fost mereu, îmi place să discut despre tot, să lămuresc din start treburile, să fie totul pe înţelese....problema e că nu toţi vor să asculte, şi mai marea problemă e că nu toţi înţeleg motivele discuţiei. Unele persoane adoră discuţiile, ascultă şi comunică eficient, altele preferă liniştea şi necunoscutul. O persoană dacă îşi pierde misterul devine plictisitoare. Aşa e de cele mai multe ori ..aşa se întâmplă şi ştiţi asta. Cineva care ţi-a expus şi ţi-a dat totul îşi pierde interesul în ochii tăi. Îmi fuge gândul la Ghiocela şi la felul ei de a se comporta pentru a nu-şi satura niciodată soţul... Am considerat că a comunica te ajută, te apropie îţi dă certitudinea clarităţii sentimentelor şi trăirilor... m-am înşelat de aceea de azi voi fi mai tăcut...de fapt mi-am propus mai de mult treaba asta ... P.S. ..iar va zice Mircea că sunt EMO, dar m-am tuns aşa că nu mai merge de la m...

fiindcă nu pot să înfrunt decizia ta fiindcă mi-ai impus răspunsul fiindcă replica ta nu a fost o întrebare ci o afirmaţie, deci nu pot răspunde ci pot doar accepta în tăcere fiindcă acum cuvintele nu îşi mai au rostul fiindcă oricât aş încerca să îţi vorbesc nu am ce să mai fac să îţi schimb ideea fiindcă ai spus destul de clar  tot ce vroiai să spui fiindcă deşi nu înţeleg, deşi aş vrea să îţi explic că lucrurile nu sunt aşa cum ai zis, nu are rost să te mai bat la cap fiindcă sunt ascultător, şi mă voi conforma. fiindcă mi-am dat prea seama târziu că prin discuţia de ieri am stricat cam tot, şi am devenit stresant fiindcă nu mai am nimic de spus.....oare? De aceea, de acum va fi linişte, din partea mea