Dealu' Mărului / Apple's Hill (eng brief)

Check for english version below

---

sau
„Un om, o bicicletă, un litru de apă, 
o cameră foto și multe amintiri de răscolit”.

(atenție, articol lung... înarmează-te cu o cană de cafea și ceva de ronțăit)

Dealul Mărului e numele unui deal împădurit ce se află pe DN 15D (ieșirea din Roman spre Vaslui, după localitatea Gâdinți).  Nu știu de ce poartă acest nume.. poate de la merele pădurețe ce se găsesc pe acolo.

Când eram mic și abia îmi luasem bicicleta, dealul ăsta era cea mai tentantă destinație pe care o puteam gândi. Era pe un drum național, era în afara orașului, era o rampă abruptă de urcat, eram încă puști... (vă amintesc faptul că am cumpărat prima bicicletă pe la 14 ani, din banii strânși la pușculiță) și deci ai mei nu erau tocmai de acord...


Dar pentru mine era cel mai tentant loc... voiam musai să mă aventurez până acolo, mai ales fiindcă prietenul și vecinul meu, Vasile, deja urcase dealul de mai multe ori. Dar el e mai mare ca mine, el avea bicicletă cu mult înaintea mea...

Până la urmă, total neplanificat și fără să anunț... am plecat într-o zi până în vârful dealului. Totul a pornit ca o plimbare oarecare, una din cele multe pe care le făceam în tinerețe prin tot orașul, pedalând cu Vasile fără o destinație anume, ne-am trezit pe drumul spre Dealul Mărului.... Am savurat întreaga expediție și eram tare fericit că am ajuns în sfârșit acolo.

Apoi am planificat și alte ieșiri... mai erau și Cip și Marius, Sandu, Ovidiu și Bogdan și voiam cu toții să mergem acolo. Să facem un grătar și să ne relaxăm... departe de casă. Ah, eram copii, era o mare evadare pe atunci să poți pleca la Dealul Mărului... Eram cu toții pasionați de biciclete.. iar acum.. cred că am rămas doar eu la pedale...

Sincer să fiu nu mai știu exact cum au fost lucrurile dar știu că nu am reușit să ne sincronizăm. Știu că am fost de două ori pe deal dar niciodată la grătar, niciodată cu grupul. Au fost doar ei la grătar, iar încercarea de a repeta evenimentul, mai organizat, a eșuat. Eu cu Vasile am pornit la drum.. restul nu știu ce treabă mai aveau ... au tot întârziat.. și ne-am întâlnit la coborâre (când ei urcau).  Sau poate că noi eram deja acolo iar ei urcau ca să facă grătar? Sau poate grătarul era o altă idee... Cert e că niciodată nu am plecat echipați cu mâncare și grătare, nici eu, nici Vasile :D

Amintirile se îngrămădesc acum în mintea mea și nu mai știu exact cum a fost, dar știu sigur că am fost o dată cu Vasile și a doua oară cu Cip . Cu Cip am plecat mai organizați... cu aprobarea tatălui său - ai mei nu mai știu dacă știau înainte sau au aflat după (Ah, ce copil obraznic am fost :D ). Știu sigur că am fost cu fiecare din cei doi fiindcă de fiecare dată am marcat câte un copac... (să arunce primul cu piatra cel care n-a făcut asta niciodată) și deci scopul meu în acestă excursie era să găsesc acești copaci.

Later Edit: Se pare că mi-a prins bine să iau legătura cu cei implicați, fiindcă mi-am amintit cum s-a întâmplat de fapt.. Am fost toți în aceeași zi (prima urcare), dar grupul a întârziat.. eu și Vasile deja coboram când ei urcau să facă grătar (ei erau echipați cu de toate, noi nu...). Deci ceva-ceva tot știam eu, fiindcă eram pe aproape cu explicația de mai sus.  A doua și ultima urcare a fost cu Cip. Acum e clar, nu? :D

Dar ce m-a pălit... tocmai acum, după atâția ani, să mă duc în căutarea acestor locuri? Păi aseară mi-a venit așa un chef de ducă. Eram într-o stare proastă și nici chef de blog nu mai aveam.... adică nu era vorba de chef.. era altceva.

Am simțit că e cazul să mă duc undeva... simțeam nevoia să fotografiez ceva în afară de progresele zilnice de la muncă... așa mi-am amintit de Siret. M-am gândit să fotografiez malurile Siretului și câțiva pescari... Dar imediat după acest gând, mintea mi-a fugit la Dealul Mărului și am hotărât rapid că e timpul să revăd aceste locuri pe care le uitasem.

Am plecat puțin după ora prânzului, așa că am ajuns la podul peste Siret pe la 12.35, unde, așa cum îmi pusesem în gând seara precedentă, am fotografiat pescari :D

Tot aici, pe pod, m-au lovit alte amintiri: se întâmpla prin clasa a șaptea, când învățam ecosistemele. Am primit ca temă de final de semestru (sau erau trimestre) să analizăm practic un ecosistem. Să mergem în natură și să urmărim ce fel de viețuitoare se găsesc prin zonă, cam ce precipitații anuale, presiune atmosferică... bine, analiza unui ecosistem e mult mai amplă, dar noi eram doar copii. Și fiindcă era prima și singura noastră aplicație practică, eram super încântat. (și acum plâng de tristețe că nu am făcut disecție pe broaște, ci doar am citit în carte despre asta).

Datorită acestei teme, am decis noi să plecăm undeva în natură. Unde? Pe malul Siretului, ca să fim mai originali, să nu facem analiza ecosistemului din parc. Eram eu, Cip și Marius (vecin și coleg de clasă). Încă de pe atunci îmi fugea mintea numai la aparate și dispozitive, așa că aveam în cap numai pluviometre și anemometre.. să facem o analiză faină a ecosistemului. Mai ales că în manual erau descrise aceste aparate.

Dar excursia noastră a deviat rapid dintr-o excursie științifică într-una recreativă. Am analizat ecosistemul dar de asemenea am făcut și un micuț camping lângă o salcie ce se apleca peste râu. Am făcut chiar și un mic foc și am fript feliile de ceva ce aveam în sandwich-uri... sau ce alte merinde aveam la noi. Era fain, foarte fain... până am rămas fără apă și am fost nevoiți să mergem până în sat la prima fântână ... (la ieșire din Roman e un cartier de case... înainte era sat, dar acum face parte din oraș)

Așa de faină a fost ziua noastră în natură încât am zis că o vom repeta cât de curând.... mai bine pregătiți...

Iar tema? Doar Marius a predat-o și a decis să nu mai vină în următoarea evadare (el era mai liniștit, nu așa nebun ca noi).

Proiectul meu, când l-am prezentat... a fost respins. Mi-a spus doamna profesor să fac altul fiindcă ăsta nu-i de mine. Eu aveam numai de 10 la biologie. Toată școala ura profa aia și toți aveau note mici, dar eu eram mândru ca un cocoș fiindcă aveam note mari. Da, învățam fiindcă știam că e o materie grea și profesoara e aspră și vrea să i se respecte regulile. Da, reguli... așa cum îmi place mie: caiet curat, cu desenele făcute, folosind culori... tot tacâmul! De aceea niciodată nu luam partea colegilor care se plângeau pe la diriginte. Fratele meu: ia și învață, fă ce ți se cere și nu mai ai probleme... Simplu!

Dar iată că acum, proiectul meu era de 7... nicidecum o notă satisfăcătoare, așa că aveam șansa să îl refac. Din păcate nu am mai plecat în nici o altă excursie, și nu am făcut alt proiect... dar am avut norocul să pic „elev de serviciu” chiar în ziua când trebuia să predau proiectul... Credeam că „m-am scos” și că-mi va pune acel 7 de la proiectul pe care l-am prezentat.. Da' de unde! . Mi-a pus un 4 frumos și mare! 4?? Mie?? printre atâția de 10??? Păi media nu avea cum să o strice prea tare... nu mă lăsa corigent, dar eu, 4?? Și de autunci mi-a devenit un pic antipatică și m-am alăturat celorlalți nemulțumiți :D (ah, copilărie)

Dar să știți că mi-a plăcut doamna profesor de Biologie. Mi-a trecut supărarea și anul următor aveam iar note mari. Într-a opta era Anatomia. Deși nu am învățat nimic nou despre fete, așa cum ne așteptam noi, a fost faină anatomia. Îmi amintesc și acum că ne-a pus să scriem ca temă de vreo zece sau douăzeci de ori traseul pentru circulația mică și circulația mare (despre sânge vorbesc). 

Ah.. dar să revenim la povestea de azi:

Pe la ora 12:50 iată că am făcut încă o pauză, la mică distanță de ieșirea din localitatea Gâdinți ... o pauză pentru fotografii și pentru hidratare. Nu știu cât e de adevărat, dar localitatea asta a avut sau are un sanatoriu de nebuni. Știu că devenise proverbială denumirea... Așa cum e și cu Socola în Iași (deși nici acolo nu am văzut cu ochii mei sanatoriul, știu că este). Înțelegeți deci, de ce e amuzant să spui „sunt la Gâdinți”. E ca și cum ai recunoaște că ești nebun cu acte în regulă...

Puțin mai târziu.. doar vreo doi kilometri mai încolo avea să fac o altă pauză, să vă arăt cum începe urcușul spre Dealul Mărului.. se vede puțin din asfalt... și apoi pădure!

De aici înainte nu aveam decât de urcat. Datorită faptului că a trecut foarte mult timp de la ultima ascensiune pe acest deal, nu știam exact la ce să mă aștept. Nu știam decât că e o rampă cu înclinarea de 7% (memoria fotografică îmi arăta indicatorul încă dinainte să plec) și că undeva pe acolo e un motel și în vârf e un releu. Astea erau destinațiile mele, asta îmi mai aminteam. Și fiindcă excursia cu Vasile a fost cea mai palpitantă (a avut un mic accident), pe aceea mi-o aminteam mai bine :D

Dar de atunci și până acum am mai călătorit și am urcat multe dealuri, nu avea să mă sperie un delușor atât de aproape de casă... dar e drept că nu am luat în considerare faptul că acum pedalam pe o cursieră, nu pe MTB. Am făcut o singură oprire de la poalele dealului până la Hotel, și sincer vă spun am fost surprins să văd cât e de aproape. Mă așteptam să pedalez mai mult până ajung la el...

Dar motelul nu e în vârful dealului, așa că am continuat urcarea, apoi, pe loc drept am mai făcut o pauză de hidratare, înainte de a pleca mai departe spre destinație: releul din amintiri.

E drept. poză cu releul nu am făcut, dar, când l-am zărit am redus viteza și m-am apucat de căutat. Căutam copacul pe care l-am scrijelit în excursia cu Vasile. Nu mai știam exact ce e, dar știam că e un copac subțire, tânăr. Vedeți voi, dacă tot faci un semn, fă-l cu cap. Nu pe un copac marcat pentru tăiere, nu pe un copac bătrân cu scoarța groasă și greu de semnat. Având în vedere că sunt iubitor de natură (mai mult acum ca atunci) nu am făcut niște marcaje adânci, și de aceea mă temeam că s-a vindecat copacul și au dispărut...

Dar am continuat căutările... până, cu o frână bruscă, m-am oprit la copacul din amintiri. Adică... îmi recunosc caligrafia. Nu îmi mai amintesc exact decât că am scris litera A (de la Andrei.. că încă nu începuse lumea să-mi spună Radu) dar nu știam că nu am scris și anul. Cât de amețit am fost.. cum să nu scriu anul??

Din fericire, așa cum vă spuneam, a fost excursia cu Vasile, pe care mi-o amintesc datorită accidentului pe care l-a avut el la coborâre. Era anul când și-a făcut permisul de conducere... și următoarea zi ar fi trebuit să facă poza,  deci era cam supărat că impactul cu asfaltul l-a cam ciufulit pe față.. Datorită acestui detaliu știu că plecarea noastră a fost în 2003 (m-am consultat cu Vasile). Era 12 August 2003, adică au trecut 9 ani de când am urcat prima oară dealul... Oh, cum s-au dus vremurile. Aveam 16 ani, eram un puști, dar parcă a fost ieri!

Fiindcă tot v-am spus de indicatorul de 7% :D ... ăsta din fotografia de mai sus e doar unul dintre ele.. tot din zona releului. După această poză am coborât înapoi fiindcă mi-am dat seama că următoarea destinație nu era aici.

Căutam locul în care am fost cu Cip... credeam că e tot pe lângă releu, dar relieful din jur nu se potrivea cu amintirile, așa că am coborât în căutarea zonei... Știam că trebuie să fie o zonă mai joasă față de partea carosabilă... știam că de data asta nu mai era un copac apropiat asfaltului, știam că e un copac „singuratic” separat de restul copacilor într-un fel de poieniță... Sau așa aveam eu în amintiri, dar eram perfect conștient că natura se schimbă... că erau mari șanse să se fi schimbat peisajul... Mai era și posibilitatea ca tocmai acel copac să fi fost tăiat. Dar am continuat căutările.

Oh, coborârea e atât de frumoasă... viteza e atât de minunată... păcat că nu mi-am permis să cobor prea repede din cauza gropilor din asfalt. E pădure, e umbră.. e periculos, foarte periculos. Cu o cursieră cu roți așa subțiri, să iei o groapă dintr-aia în viteză.... nu ajungi prea bine! Din când în când opream să verific... împrejurimile, atunci când mi se părea că seamănă cu ce aveam în minte.

De două ori am intrat în pădure, abandonând bicicleta pe marginea drumului. Prima dată am intrat și am căutat copacii fără succes. A doua oară, deja eram descumpănit. Mă mustram pentru că am uitat zona și îmi era așa ciudă că nu am lăsat vreun semn mai aproape de asfalt... ceva, orice! .. și cum umblam eu pe acolo, din copac în copac.. am găsit unul scrijelit cu un cap de mort și o listă de nume... nici nu m-am oprit să-l fotografiez ci am sărit la următorul... Și am găsit lista băieților.. din excursia lor. Nu știam că au făcut și ei marcaje.. nu știam nici câți au fost, dar am recunoscut câteva nume de pe listă și mi-am dat seama că erau prietenii mei. Era mult prea mică probabilitatea ca alții cu același nume să fi făcut acest lucru.

Eram fericit că am găsit copacul lor, dar supărat că nu era și al meu pe acolo. Fericit fiindcă abia aștept să le văd/aud/citesc reacția la vederea imaginii, dar supărat că nu eram și eu pe lista aia... Copacul meu care o fi? Știam că oricare ar fi , trebuie să fie marcat pe partea opusă... Am aaruncat o privire în jur.. dar era cam pustiu.. apoi am înconjurat copacul și mi-a sărit inima din loc ... dar priveam lucrurile pe partea greșită.. copacul meu era marcat pe partea opusă.. și ca să vezi că mi-a trecut prin cap să verific același copac și surpriză: mi-am găsit opera de artă....

De data asta am fost mult mai răbdător, și mult mai migălos... Am scris inclusiv ora. Nu îmi aminteam exact ce am scris.. aveam o vagă idee, dar văzând marcajul mi-au revenit amintirile.. mă vedeam parcă făcând toate aceste scrijeliri.. și încă îmi amintesc că tare m-am ofticat pentru că 3-ul  a ieșit mai mare decât 1 și 4 de dinainte.... Dar acum ce mai conta.... Eram în al nouălea cer că am descoperit copacul... Eram atât de uimit că a rezistat peste timp... Opera de artă continuă.. mai avem scris și numele însoțitorului, un Wink Smiley Face, și un D mare.... De asemenea, mai sus de marcajul indicat era prima încercare tăiată fiindcă greșisem... M-a amuzat să văd asta. Uitasem că abia a doua încercare a fost cu succes :D. 

Știu sigur că prima parte îmi aparține, cea cu data, ora și numele meu, dar nu îmi amintesc dacă Cip s-a semnat singur și dacă el a făcut Smiley Face-ul :P. Smiley-ul pare făcut de mâna mea.. dar literele din numele lui par făcute de el... Ei bine.. mai jos e opera completă:

Nu v-a surprins nimic?

Mâine (pentru mine care scriu) adică azi (pentru voi care citiți) se împlinesc exact 7 ani de atunci. Abia acasă, când am văzut fotografiile mi-am dat seama de coincidență. Ajuns acolo nici nu știam în ce dată suntem, eram foarte amețit. Știu că la prima citire am rămas cu gândul că era luna mai (05) ... abia la prelucrarea imaginilor am văzut că e de fapt luna a 9-a, septembrie. Nici dacă plănuiam nu aș fi putut să fiu atât de punctual. Vă spun sincer că toată ideea a venit spontan ieri seară. Oh, ce coincidență! Dacă aș crede în chestii dintr-astea, aș zice că e un semn... dar nu-mi dau seama ce ar trebui să însemne acest semn.

Nu am pierdut prea mult timp în pădure... eram nerăbdător să ajung înapoi la Siret :D Am mai făcut doar câteva pauze pentru fotografii. E ciudat cât de rapidă a fost coborârea și cât de scurt e drumul... fără să-mi dau seama deja ieșeam din pădure și mă găseam în virajul pe care vi-l ilustram într-una din imaginile anterioare. De aici am admirat împrejurimile, am inspirat aer de toamnă și am făcut câteva fotografii

Și pentru că îmi place să fac fotografii în locurile pe care le-am fotografiat... am revenit în zona în care am făcut fotografia cu bicicleta și fântâna, dar de data asta am luat în cadru niște viței care pășteau.

Tot prin crângul în care pășteau bovinele am încercat să fac câteva fotografii macro... dar a venit toamna și vântul nu m-a lăsat deloc în pace. Am simțit tot drumul vântul, destul de puternic mai ales pe podul peste Siret... dar până acum nu mă deranjase așa tare :D

Fiindcă ideea principală de la care a pornit plecarea asta a fost „hai să fotografiez pescari” m-am oprit din nou la podul de peste Siret, dar am decis să caut și locul despre care v-am povestit la început... cel în care am fost cu Cip și Marius. Am umblat puțin prin păduricea aia, dar nu am reușit să identific exact locul. Cred că l-am nimerit, am tras un cadru uitându-mă la pod și apoi m-am întors la asfalt și am mai făcut o poză pescarilor

La întoarcere am decis să merg puțin și prin centrul orașului (they see me rollin' they hatin) ca să fac un mic circuit, să nu mă întorc acasă pe același drum. Centrul, duminica, la puțin după jumătea orei 14 era aproape pustiu. Am prins toate semafoarele verzi (de fapt unul era dreapta intermitent iar al doilea l-am trecut când mai erau 3 secunde) așa că am zburat cu viteză maximă și n-am încetinit decât pe la  „doi măgari” ... alt loc cu amintiri, dar alea nu implică nici un copac scrijelit...

Și fiindcă nu am GPS, așa cum v-am obișnuit, vă las o hartă de pe Google Maps:

(cu mențiunea că acea mică buclă din punctul B e făcută automat de google, pentru că la vremea când au indexat ei orașul, strada respectivă avea o gaură mare în mijloc și nu era circulabilă prin zona ocolită. Eu am mers drept)

Vezi harta mai mare (pe maps.google.com)

---

****

English Brief

****

---

Apple's Hill

or
„One man, one bike, a liter of water , 
a photo camera and many memories to recall”.

(This was a long article so I decided to just make a brief for the english version so that my foreign friends will understand the main story and also the photos)

Apple's Hill (the hill of the apple) is the name of a wooded hill close to my hometown. When I was little and just bought my bike, that hill was the most tempting destination you could think of. It was on a national road, it was out of town, it was a steep hill to climb, I was still kid ... (please remember that I bought the first bike at 14 years, with the money raised in my piggy bank) and therefore my parents did not aprove with me going there.

But for me it was the most tempting place ... I wanted to venture up there, especially since my friend and neighbor, Vasile already climbed the hill several times. But he's older than me, he had a bike long before I did... For us as childs it was a great escape and a big challenge to climb such a steap hill so we finnaly did it!

The first time it was totally unplanned. I was cycling with Vasile without a destination, and we just found ourself going there... I enjoyed every moment of that trip, and when we reached the top I decided to mark a tree, so that I will rememmber the climb. After that trip, I went uphill  with another good friend, Cip and I wrote something an some other tree.


Yesterday my thoughts flew at those times of my childhood so I decided that today I will get on my bike and try to find the trees that I scribbled back then. It was so long ago, that I almost forgot about the hill and the trees, and I realy did forget the location of the trees and what I've wrote. I was praying that I could find them and thus discover what year were my memories from.


After some photo breaks on the road, after some heavy pedaling uphill on my touring bike (not built for easy climbing), I finaly reached the top of the hill and found the tree scribbled on my very first trip.

It was a sad thing to see that I forgot to write the year (perhaps because I was hoping to return soon). But I recalled that during that trip, Vasile had an accident and was sad because he messed his face up and had to take a photo for his driver's license next day. So I asked him what year he got  his license and found that the date was 12 August 2003. Nine years ago..


After this discovery, I went back to find the second place.. the tree that I scibbled with Cip, on my second ride uphill. This was a tough one, because the tree was inside the forest, not near the road like the other one. Based only on my memories of the terrain I went out searching for the place.

I am happy that I succeded at my second shot. I had a bit of luck to find the needle in the hay sack, but I did it! And I was so glad. I also discovered the scribbling of my friends on the same tree. And this tree told me that my trip took place exactly 7 years ago, today! Now that is a pretty big coincidence, don't you think? I swer to you I had no idea about the date written on those trees... but now that I wrote about them on my blog, it will live forever!

I took some pictures and then returned home, after making another stop at the river, were I visited yet another place filled with memories, on the river side.

This was just a short resume to help you understant my joy. I found places that I visited as a child... 9 and 7 years ago. The fact that the trees are still there, te fact that I found them, may not be so important for you, but it's a big thing for me!




Check the pictures and the map above. Thank you for your visit!

Feel free to report any mistake or typo. Thanks!

„Politeness is an inexpensive way to make friends.”
William Feather