Copilărie = Libertate = Fericire

Azi la seminarul de engleză am avut ca de obicei de citit un text şi de rezolvat exerciţile aferente. Textul era despre o tânără -- copil minune - care a reuşit să intre la Oxford la numai 10 ani. Ruth Lawrence a luat examenul prima din cei 530 de candidaţi. Examenul consta în trei lucrări de matematică de trei ore fiecare. Ruth nu a urmat niciodată cursurile unei instituţii de învăţământ, ea fiind educată acasă de către tatăl ei. La patru ani ştia să citească, la 5 ani deja studia ce se studiază în şcoli.
Am deveit curios, şi când am ajuns acasă am apelat la preaminunatul google pentru a găsi mai multe detalii.
Sunt multe informaţii despre ea pe internet. O mulţime de interviuri şi reportaje. A ajuns ce a vrut... profesoară, s-a măritat şi are doi copii. Părinţii au divorţat şi s-au separat în capete diferite de ţară, relaţia dintre ea şi tatăl ei s-a răcit.... Am citit într-un interviu că nu vrea să facă şi ea la fel în legătură cu ai săi copii. Ar dori ca ei să aibă o evoluţie normală. Din câte am citit regretă că nu a avut o copilărie normală, deşi menţionează că nu îi acuză pe părinţii ei pentru ce au făcut.
Eu unul sunt de acord cu alegerea ei. Copilul trebuie lăsat să fie copil, nu să ajungă profesor universitar la 16 ani. Mă gândesc la persoana mea.

Cât de mult regret că nu am făcut mai multe în copilărie. Eu pot spune că am început să trăiesc la 18 ani. Nu e vorba de vârstă, de a fi major sau ceva de genu... pur şi simplu coincidenţă. Nu pot spune că am fost un copil geniu care nu avea alte preocupări decât studiul intensiv, dar pot spune că nu aveam multe alte preocupări. O zi din viaţă era banală. În general ieşirile erau şcoală - acasă şi acasă - şcoală. Acasă include televizor (de obicei desene animate... mai târziu filme şi discovery), treburi casnice, muzică, studiu, cumpărături, şi uneori jocuri în faţa blocului cu vecinii (dar astea au dispărut cu înaintarea în vârstă când nimeni din generaţia mea nu mai ieşea pe afară ...acum erau alţi copii, alţi visători inocenţi). Pot să spun că îmi plăcea să merg la şcoală, de fapt îmi plăcea să merg la liceu (şcoala nu prea m-a bucurat). Când am ajuns la liceu era parcă altă lume. Colegii cei noi nu erau aşa cum mă obişnuisem eu... nu erau aşa cum eram eu. Ei aveau o mulţime de activităţi extraşcolare în multe locuri... cum ar fi în discoteci, în cluburi sau în bar. Pe mine nu mă interesau aceste activităţi. Deşi locuiam într-o metropolă redusă ca dimensiuni nu cunoşteam localurle şi discotecile. Nici acum nu pot spune că le cunosc.

În toţi cei patru ani de liceu nu am avut niciodată curiozitatea să merg la discotecă. Nu lipseam la ore nu fiindcă erau interesante (unele sunt chiar somnifere) ci pentru că nu voiam. Nu învăţam acasă ci la ore.... în timp ce preda profesorul. E cel mai uşor mod de a învăţa. Dar mai apoi ceva s-a întâmplat. Eu, care nu mergeam la "bairamuri" am fost invitat la majoratul unui bun prieten. Am încercat să refuz dar până la urmă mi-am zis că nu ar fi frumos... o singură dată în viaţă devii major. Pe vremea aceea nu aveam treabă cu fetele, dar se pare că ele aveau treabă cu mine. Nu ştiu nici în ziua de azi dacă mă iubea cu adevărat dar ştiu că nu erau sentimente împărtăşite. Ce-i drept îmi plăcea de ea, şi sentimentul de a fi iubit mă făcea să fiu diferit.... să zbor, aşa că jumătate de an mai târziu aceste sentimente s-au materializat într-o relaţie. Pe vremea aceea lucram şi tot prin acea perioadă mi-am achiziţonat primul calculator (adevărate schimbări faţă de Radu cel vechi, schimbări care îmi consumau timpul de altădată). După un timp relaţia s-a încheiat, fiindcă nu simţeam ce simţea ea. Eu am încheiat-o şi am revenit la ce eram în prealabil.

Mă preocupau doar probleme de şcoală şi activităţi extracurriculare. Fiind an terminal aveam o mulţme de treburi pe la liceu. Mai apoi am fost din nou invitat la o aniversare. Acum nu am putut refuza. Cineva a ştiut cum să mă convingă: m-a invitat drept fotograf, şi nu am putut refuza. Aici am întâlnit o fată şi m-am îndrăgostit. Aniversarea a trecut şi eu eram din nou preocupat de şcoală... atestate, banchet, curs festiv... şi alte probleme de sfârşit de clasa a XII-a. După ce toate s-au terminat, inclusiv BAC-ul, am aflat că sentimentul era acelaşi şi din partea ei. Am avut o vară superbă apoi dezastru.

Dar a trecut şi de atunci am păţit multe. În aproximativ 1 an şi jumătate am trăit mai mult decât în 18.
Aş fi vrut să nu fie aşa....să fiu acum cum eram atunci şi atunci cum sunt acum....să chiulesc la liceu nu la faculate.....să nu mă intereseze nimic altceva decât şcoala şi propria persoană, să cred că fetele reprezintă doar o pierdere de timp şi bani... să fiu altfel....să fiu eu cel din tinereţe. Probabil că dacă aş fi făcut toate astea mai devreme, aşa cum fac majoritatea..acum ar fi mai bine.
Poate....
Deşi câteodată e bine şi aşa... sunt momente în care pot fi copil, sunt momente în care mă consideraţi imatur şi pueril, dar poate chiar aşa şi sunt, poate aşa mă simt bine... fiindcă aşa e viaţa mai frumoasă, mai amuzantă.....Trăiesc.....m-am născut cu întârziere dar ....
...sufăr şi iubesc, regret şi sper, visez şi zâmbesc, răd şi plâng...altfel spus..TRĂIESC!!