E drept, ultima parte se aplică mai degrabă femeilor, fiindcă ele sunt cele care aduc pe lume copii, ele trec prin toată durerea necesară, ele se bucură, poate, cel mai tare de nou născut, dar ca să fiu mai clar, spun asta fiindcă la o fată am auzit ideea asta. În plus, nu cred că există vreun bărbat care să vrea cu atâta ardoare un copil încât să fie dispus să îl crească singur... de fapt de unde să facă rost un bărbat de un copil, dacă nu are o soție? doar să îl adopte... dar nu... nu e aceeași chestie. Cum ziceam, femeile sunt cele care dețin puterea. În zilele noastre, ele pot, dacă doresc, să conceapă, să dea naștere și să crească un copil, indiferent de prezența unui mascul.
Sincer, auzind această idee am rămas puțin fără replică. Adică să îți dorești atât de tare un copil încât să nu conteze dacă ai sau nu soț/logodnic/iubit? Dar de ce să gândești așa negativ? În sensul că... de ce ai lua în considerare acest lucru, de ce ai crede că nu vei găsi un iubit/soț/logodnic până atunci când va fi vremea copiilor? De ce ai vrea să ai un copil înainte de a găsi un partener? Mi se pare puțin imatur. (fără supărare). Și ca să clarific (pentru unii dintre voi): nu am avut nici un fel de relație cu persoana în cauză , nu vă gândiți la prostii! Nici nu cred că citește blogul... și a trecut atât de mult timp de la ultima noastră conversație, ba și mai mult de la momentul când discutam pe tema asta... e posibil să-și fi schimbat părerea. Ok, recunosc faptul că bărbații sunt (suntem) niște porci, idioți, nesimțiți, nu sunt de încredere, nu știu să se poarte cu copii dar totuși, să faci presupuneri că nu vei găsi măcar unul bun, cu care să vrei să ai copii... e trist.
Fie, nu despre asta voiam să dezbat... adică nu numai despre asta. Articolul ăsta îl gândesc de mult fiindcă am primit numeroase exemple și „materie primă”. Eu stau în cartier... da, sunt băiat din cartier :)) Glumesc... de fapt toți cei care stau la bloc stau într-un cartier, nu? Sunt plecat de acasă de câțiva ani, dar e drept că nici cât am stat aici nu am fost foarte activ prin jurul blocului... poate doar când eram foarte mic și ieșeam la joacă, timpuri apuse în momentul în care am intrat la liceu. Sunt aproape 10 ani de atunci.
Ce vreau să spun e că nu am interacționat decât extrem de puțin cu populația din cartier. De câțiva ani sunt plecat din oraș, dar când ajung pe acasă văd încă șmecherașii de cartier stând la o țigară și o bere pe treptele de la scara vecină, doar că acum au crescut cu toții. Sunt maturi, și cumva au supraviețuit... chiar dacă nu în aceeași formulă. Au mai dispărut câțiva, s-au mai mutat, dar unii au rămas aici, s-au așezat la casa lor - în apartamentul părinților împreună cu nevasta și copiii. S-au căsătorit cu fetele din cartier și trăiesc habar nu am din ce.
Mai e „în deal” blocul de garsoniere, care era cândva cămin al unui liceu sau al unei școli, care, acum mulți ani, găzduia la parter o grădiniță de copii... acum e doar un bloc de garsoniere în care stau familii de foști șmecherași de cartier, actualmente șmecheri însurați. Își duc traiul îngrămădiți în micile garsoniere împreună cu ai lor copii. Și copii lor sunt viitorii șmecherași de cartier... încă mici, dar determinați să calce pe urmele părinților. Simți asta când îi auzi, când îi vezi cum se comportă... dar la ce să te aștepți? Se zice că așchia nu sare departe de trunchi.
Ah cât urăsc inconștiența asta... puștani care cred că știu totul, cred că sunt în stare de orice, își consumă anii (și banii) pe țigări, băutură și șmecherii pe străzi. Apoi, la un moment dat, se trezesc că femeia cu care se „distrau” le plantează un plod, se căsătoresc și stau cu părinții sau stau în cine știe ce condiții. (asta dacă nu au abandonat și au fugit la aflarea veștii). Nu au un venit stabil, nu au habar cum să crească un copil. Ba poate nici nu îl vor, dar dacă așa s-a întâmplat să fie....
Cum să știe un asemenea om, să crească un copil? De unde să știe, dacă el însuși abia a „supraviețuit” până acum? Și te miri că generațiile astea sunt așa cum sunt...
Pentru că, orice ați spune, părerea mea e că părinții sunt principalii responsabili de felul în care se dezvoltă și este educat un copil. Oamenii de mâine depind de părinții de azi. Grădinița?? Școala?? NU, PĂRINȚII! fiindcă ei te educă 7 ani, ei te trimit la școală, ei te îndrumă în liceu, ei te susțin în facultate. Părinții sunt responsabili de tot ce se întâmplă. Nu poți spune că ai crescut bine un copil dar a devenit monstru cu 7 capete mai târziu. Și din acei copii crescuți și educați prost, rezultă adulți incapabili de a educa și crește un copil, și roata se tot învârte. Ok, poate există și excepții, dar sunt rare.
În primul rând nu cred că e ok să ai copii la o vârstă prea fragedă (ce înseamnă „prea fraged” vă las pe voi să stabiliți). Știm că sexul nu mai este de mult un subiect tabu, știm cu toții că cei mici știu despre asta; știu tot ce se întâmplă, dar nu facem nimic în legătură cu asta. Se duce dracu' inocența copiilor din zilele noastre. Internetul e mama răutăților? Televiziunile sunt de vină? Poate... dar nu! Internetul e o sursă vastă de informații, depinde de fiecare ce anume caută și ce anume vrea să găsească. Iar televizorul poate chiar să lipsească dintr-o casă, vă garantez că nu veți muri subit din lipsa lui. În privința sexului, cred că lipsește cu desăvârșire o educație sexuală. Dacă tot se întâmplă, hai să îi educăm! Ceva ascuns e mult mai tentant. Dacă tu ca părinte nu discuți liber cu ai tăi copii, ei vor afla din altă parte și bineînțeles că ție nu îți vor spune nimic... vei crede că fata ta habar nu are ce e ăla sex până când te trezești că îi crește burta de la o zi la alta.. . Vei afla atunci că „îți dă lecții” la capitolul erotic!
Copii, adolescenții, din ziua de azi sunt inconștienți, nu se gândesc la viitor, se gândesc doar la ”acum”.
Cum? Ești la liceu și ești încă virgin/ virgină ? wow... ce rușinos!CE?? CUM?? De ce să te grăbești? De ce se grăbesc să devină adulți? De ce nu măsoară adâncimea fântânii înainte să se arunce? Mi se face rău... puștoaice care sunt mame la 16 ani sau mai puțin, generația emo cu lame la gât și ochi negri... Și totul e vina părinților!
Fatăăă, nu ai avut nici un orgasm până acum? nu se poate! Pe ce lume trăiești?
Am găsit de curând un exemplu de copil scăpat de sub control... nu mi-am imaginat că poate fi chiar așa de grav. (video-ul l-am văzut prima oară pe Gânduri Constant Mediocre și s-a potrivit perfect cu acest articol, pe care îl am salvat de mult în ciorne)
Doamne ferește să ajungă ființa aia să fie mamă! Vai de copilul ce va crește în mâinile ei. E atât de imatură în gândire (normal, doar are 15 ani), cum să poată spune că are tot ce îi trebuie unui copil? Are vreo trei jucării și niște hăinuțe și gata... e pregătită de a fi mamă. Doamne, ce a ajuns din lumea asta!
Da, a crește un copil e greu, dar a fi părinte e și mai greu!
E foarte greu, dar nimeni nu e obligat să o facă! Trebuie s-o faci când știi în ce te bagi, când ești destul de responsabil încât să poți crește un copil. Accidental?? De ce? Cum? A... Păi nu e tot din cauza ta? Există atâtea metode de protecție, atât din punct de vedere al bolilor cât și din punct de vedere al concepției. Singurul motiv pentru care un copil ar trebui să fie conceput e dragostea. Trebuie ca cei doi care fac copilul să își dorească asta. Soț și soție să analizeze situația și să stabilească de comun acord că sunt pregătiți pentru un copil (da, veți spune că în zilele noastre, treaba cu nunta e o formalitate, dar eu încă sunt de părere că un copil trebuie să fie conceput într-o familie, un soț și o soție, două persoane care se iubesc și se vor iubi până la adânci bătrâneți). Gândesc idealistic, nu? De ce? Dacă ești nesigur pe sentimentele tale și nu vrei o nuntă, de ce să vrei un copil? De ce vrei să privezi copilul acela de un mediu familial?
De asemenea, domnișoară, când ai hotărât că vrei să faci un copil, ai grijă de corpul tău. Ai grijă de el tot timpul, dar mai ales în perioada asta. Gândește-te că ceea ce faci influențează copilul din tine. Încă un articol de blog care a picat ca uns pe tematica mea, este articolul scris de Iulia (Colorbliss)
În școala generală, mi se aprinseră călcâiele după M. De fapt, aveam să constat mai târziu, nu eram îndrăgostit de ea, ci era doar un fel de atracție, sau nu știu cum s-o definesc. În fine, nu povestesc acum detaliile, ideea principală e că niciodată nu am fost mai mult decât vecini (că stătea în același cartier) și colegi de școală generală. După terminarea clasei a 8-a, deci plecarea la liceu, nici măcar nu ne mai vedeam, de vorbit nici atât... nici măcar prin gând nu îmi trecea. Apoi, plecând la facultate nu mai aveam absolut nici un fel de tangență.... O mai vedeam uneori când veneam pe acasă, fiindcă se angajase la un magazin alimentar din cartier. Ba chiar, o dată s-a întâmplat să ne intersectăm drumurile prin oraș, ea mergând în sens opus, la braț cu iubitul și afișând o privire care spunea „te cunosc, dar nu fac nimic în legătură cu asta”. Probabil și eu aveam aceeași privire, amestecată cu uimire...
Recent, acum aproape un an cred, am văzut-o la alt magazin angajată și era schimbată... era însărcinată. Mai apoi, anul ăsta, l-am văzut și pe soțul ei și nu am putut să nu bag de seamă că renovau o cameră din apartamentul părinților ei. Știu că la școala generală nu era extraordinară, liceul habar nu am unde l-a făcut sau cum l-a făcut, dar sigur nu a făcut facultate decât, poate, la distanță! Dar mi se pare trist. Îmi imaginez că sarcina trebuie să fi fost un accident, sau chiar dacă nu a fost, tot nu sunt de acord. Dacă s-au căsătorit și apoi au făcut copil, sau dacă mai întâi a fost copilul și apoi nunta, e la fel de grav, din punct de vedere fnanciar vorbind acum.
Nu ai continuat studiile, stai încă la părinți, nu ai un loc de muncă destul de bun încât să îți permită un trai independent, cum să faci un copil? De ce să te măriți (însori)? Sau, fie, ai găsit perechea, felicitări! Vreți să vă căsătoriți, bravo! Stați fiecare la părinții săi, munciți și strângeți bani și apoi faceți nunta. Mutați-vă împreună și astfel, ca și cuplu e ca și cum ai sta în chirie cu un coleg: sunt două venituri în casă. Strângeți bani, scăpați de chirie prin cumpărarea unui apartament, cautați slujbe mai bune... găsiți mijloacele necesare să vă întrețineți pe voi, apoi aduceți pe lume un copil! Așa mi se pare demersul corect. Mă rog, dacă au părinți destui bani încât să vă susțină, atunci să vă cumpere o casă, să aveți de unde porni, dar nu mi se pare normal, să stea două familii într-un apartament cu două camere.
Consider că atunci când te căsătorești trebuie să fii pe picioarele tale. Să fii realmente „la casa ta”, să fii independent. Nu zic să nu primești ajutor de la părinți și socri... e normal, dar să stai la casa ta. Noua viață ar trebui să fie o plăcere, nu un chin. Mi se pare atât de complicat, atât de nepotrivit, să începi viața de familie într-o continuă nesiguranță. Cine te grăbește? De ce să te căsătorești imediat?
Nu ați putea să îmi dați nici un motiv pentru care să mă grăbesc la însurătoare.. Adică, e drept, timpul trece, îmbătrânim, e bine să îți găsești perechea, dar nu scrie nicăieri că trebuie imediat să te căsătorești sau, și mai mult să faci copii. Ești într-o relație cu X de ”n” ani, dar dacă nu ai cu ce întemeia o familie, de ce să o faci? Eu, ca individ, pot supraviețui oricărei încercări. Pot să ajung atât de jos încât să nu am nimic, să trăiesc în canal și să mătur străzi. Pot ajunge la acel nivel la care muncesc doar cât să am ce mânca și unde dormi, fără nici un alt lux... fără nimic altceva. Fac tot posibilul să mă descurc și poate să mă ridic mai sus, dar de ce aș vrea să târăsc o familie prin așa ceva? Pentru ce să sufere și alții din cauza mea? Dacă acolo îmi e locul acolo stau, dacă nu acolo îmi e locul fac tot ce îmi stă în puteri să îmi asigur un trai decent. Abia după ce știu că am cu ce să întrețin o familie, abia atunci fac acel pas. Că pe parcurs, după nuntă, lucrurile se mai pot schimba financiar, e adevărat, dar vom trece peste împreună. Ideea e să ai de unde porni.
Da, poate că sună foarte romantic: hai să ne căsătorim! nu am nici un ban în buzunar, tu nici atât, dar măcar suntem împreună... dar eu, nu sunt de acord. Nu am să mă însor în speranța că din banii rămași de la nuntă o să îmi iau o garsonieră în chirie. Nu, vreau ca o garsonieră măcar, să am deja, să am o slujbă destul de bine plătită încât să îmi permită să pun deoparte ceva. Să îmi permit o nuntă așa cum trebuie, așa cum a visat mireasa (recunoașteți fetelor, voi sunteți, de obicei, cele cu visele legate de nuntă).. vreau să îmi permit o lună de miere... care să fie o lună! Vreau să fiu ca acum, sigur că mâine am ce mânca, că am unde dormi, că nu am facturi neplătite...
Nu, nu puteți sub nici o formă să mă convingeți că trebuie să mă grăbesc spre însurătoare. De acord, trebuie să mă grăbesc să găsesc mireasa (să mă grăbesc, fără să fac o alegere în grabă), dar nu mă grăbesc să mă însor.
Păi și dacă o pierzi? Ce? Trebuie să mă însor ca să nu pierd fata?? De ce? Adică risc să o pierd? Păi dacă vrea să plece, o nuntă nu o va opri... ba mai bine să aflu înainte... că e mai puțină bătaie de cap!
Da, dar nu întinerești Da, îmbătrânesc și mă urâțesc... dar însurat nu îmbătrânesc? nu devin la fel de urât? Dragostea e cea care trebuie să țină un cuplu împreună, nu un act de la primărie, și nici un copil făcut accidental. E cel mai trist când ești obligat să te căsătorești din cauza unui copil! Ce vină are el? Divorțul e deseori iminent! Cu ce e el vinovat? Bine, e posibil să nu se ajungă la divorț, ba dimpotrivă să fie un cuplu fericit până la adânci bătrâneți... din nou e o excepție!
Da, dar vorbește lumea Cum? De gura lumii? Păi ce, acum îmi pasă de gura lumii?
Da, dar împreună se reduc cheltuielile! Și? Putem să ne mutăm împreună! Spuneam mai sus că e ca și cum ai avea coleg de apartament... e aceeași treabă!
Alte motive mai ai?
Nu! Articolul ăsta nu era despre nuntă, ci despre inconștiența unora în legătură cu actul sexual neprotejat, era vorba despre copii și despre creșterea lor, era vorba despre părinți incompetenți.
Să aduci pe lume un copil trebuie să fie o decizie luată cu foarte mare grijă. La fel și căsătoria, la fel ca orice decizie pe termen lung. În primul rând trebuie să fii sincer cu tine însuți, să îți cunoști puterile și să știi dacă ești în stare să faci față unui copil. Trebuie să fie o decizie luată de ambii parteneri, fiindcă responsabilitățile revin amândurora. Trebuie ca amândoi să dorească cu adevărat acel copil, nu să fie un pariu sau o monedă de schimb ori șantaj.
Excluzând din discuție proprii părinți, consider că cel mai bun tată pe care l-am întâlnit e A. (nu vorbesc despre mame, ci vorbesc din punctul meu de vedere, ca băiat). Bineînțeles lui nu i-am zis asta niciodată, poate nu știu cum să o fac, poate nici nu trebuie să o spun. Am observat chestia asta din primele momente petrecute cu familia sa, cu ai săi copii. Nu pot decât să visez că voi fi un părinte măcar jumătate cât e el de bun.
Să vă spun sincer sunt îngrozit de ideea de a fi tată! Și se apropie... NU. Nu mă însor, nu am nici un plan de genul pentru viitorul apropiat, nu vă gândiți la prostii!! Oho, nici pe departe! Dar mă uitam la vârsta mea... crește, crește... trec anii și cândva va veni și acel moment.
Sper! Sper să fiu un tată bun, sper să mă descurc... dar cu tot optimismul posibil, tot sunt îngrozit de ideea de a avea un copil, de a crește un copil. Dar, pe lângă treaba cu educarea unui copil, mai am o fobie, poate mult mai importantă. legată de viitorii copii... E de fapt principalul lucru care mă înspăimântă. Da! Recunosc, poate îmi fac prea multe griji, dar e ceva peste care nu pot trece așa ușor cu vederea. Face parte din lucrurile care ar trebui discutate în cuplu, atunci când se deschide subiectul copiilor. Tocmai de aceea nu am să spun mai multe aici...dar mă bântuie fiindcă e din ce în ce mai actuală...
Despre mine e clar, dar știți cine consider eu că ar fi un tată grozav? Mircea! Da, are ceva... îi vezi ochii când se joacă cu nepoțeii, (sau chiar cu animalele), e în felul în care vorbește și se poartă... Da! Am toată încrederea că va fi un tată minunat și, probabil, un soț grozav ( zic probabil, fiindcă la partea asta nu pot să mă pronunț). Sunt mândru de el , de ei doi... 4 ani? and counting...
Eu în schimb... sunt îngrozit! Dar am timp... sunt abia adolescent :-” ... (eh..pe cine încerc să păcălesc? .. sunt de fapt un boșorog!)...
E trist când vezi că prea puțini sunt cei care știu să își educe copii. Nu știu cum a reușit A. dar poate aflu și eu secretul până atunci când va fi nevoie.
Sunt prea mulți copii needucați, crescuți de părinți la fel de needucați, în condiții inimaginabile!
***
P.S.1: poza nu are treabă cu subiectul ci doar cu titlul articolului. E făcută în vară, la un botez. Un copil minunat al unui cuplu tânăr și plin de energie, cuplu care mi-a lăsat o impresie foarte plăcută. Nu știu de cât timp sunt căsătoriți, dar știu că e al doilea copil. Felicitări! YOU rock! În imagine sunt nașii.
P.S.2 Am primit de curând un link care se potrivește de minune cu articolul scris.
Vă prezint Decalogul unui tată:
P.P.S. (offtopic): După ce am terminat articolul am vizualizat jumătate de „Leap Year” (a doua jumătate)... mi-a ajuns cât să mă încarc cu energie pozivită pentru seara asta. Yeah, I still love a good love story... even if it's just a movie! Fantastic finalul... replicile și starea celor din mașină!
Am început articolul ăsta pe la începutul toamnei, și prin noiembrie am scris cea mai mare parte a lui. Nu l-am finalizat decât prin decembrie, dar am așteptat să îl public după anul nou. Foarte bine că am așteptat fiindcă am inclus și materialele amintite
Nu sunt decât gândurile și părerile mele, dacă am greșit cu ceva te invit să lași un comentariu și să mă corectezi.
de la mine,
numa' bine
OOO, Radule, ai rupt tastele la articolul asta. Promit ca dupa ce reusesc sa-l citesc revin cu pareri pt ca subiectul ma intereseaza si nu vreau sa emit judecati citind "printre randuri".
ReplyDeleteAbia aștept... subiectul e amplu și mai sunt multe de spus!
DeleteNu pot sa inteleg si nu cred ca voi putea vreodata, indiferent de argumente, de ca ar face cineva mai mult de 2 (maxim 3) copii in vremurile astea. Vad zilnic foarte multe cazuri de familii care n-au avut niciodata o situatie financiara prea buna si care plang pe unde apuca fiindca n-au cu ce sa-si intretina copiii.
ReplyDeleteBine punctat! Uite că la asta nu m-am gândit... nu am zis nimic despre număr. Am auzit de persoane care au zece copii... sau e întreagă echipă de fotbal... Fie!
DeleteDacă ai o situație materială super, atunci de ce nu? Știu pe cineva care și-a făcut complex de locuințe, să stea toată familia... de fapt e un fel de sat al lor, undeva în afara orașului... Ideea era că dacă ai destule finanțe încât să îți permiți, poți face o armată, dar dacă nu, atunci de ce?
Problema e că ăștia necăjiți fac plozi doar pentru alocație, sau poate ca să îi scoată la cerșit..
Cât despre omul de rând, care nu face parte din cele două extreme prezentate mai sus... nu știu ce să zic, dar tind să cred că numărul perfect e maxim 3, așa cum ai zis și tu.
Am o matusa care are cam... zece copii, apropo de numar. Ei sunt pocaiti (penticostali sau nu stiu) si de cand ii stiu au fost mereu ajutati de comunitatea respectiva (haine, mancare, nu stiu exact), asadar s-au descurcat cat de cat.
DeleteDar sa fim seriosi, abia in ultimii 2-3 ani, cand cei mai mari dintre verisorii mei au peste 20 de ani, unchiul a reusit sa mai adauge vreo 4-5 camere la casa. E destul de tarziu. Oricat de bine te-ai intelege cu fratii tai, oricat de mult ai tine la ei, e imposibil sa nu simti nevoia de liniste, de un spatiu al tau, de intimitate!
Trei copii (maxim) mi se pare si mie suficient :)) Ma rog, eu zic maxim doi pentru mine, dar iau in calcul faptul ca poate in tura II, ies gemeni :)))
Ai scris un articol foarte reusit, Radu, chiar daca a fost segmentat pe perioade de timp :) Un copil mi se pare o responsabilitate uriasa, in primul rand din perspectiva financiara (alocatia aia primita nu ii va asigura toate cele necesare), apoi din perspectiva moral-educativa. Sa ,,modelezi" un omulet, sa ai viata lui in mainile tale e totusi ceva si ma oripileaza, asa ca pe tine, cand vad cu cata usurinta si indiferenta toarna unii copii. Imi cer scuze pentru verb, insa asa se si raporteaza acesti parinti la copiii lor.
Dar pentru ca ma simt optimista azi, confirm ca mai sunt si exceptii. Cunosc doua cazuri, chiar apropiate. Unul dintre ei era un baiat de treaba, insa... destul de iresponsabil, mereu pus pe distractii, chefuri, instabil. Una dintre fetele cu care se ,,distra" el a ramas insarcinata din nou (prima data facuse avort...). Ideea e ca ea chiar il iubea si nu stiu ce anume l-a determinat, poate a fost o chestie de moment, habar n-am, insa s-a casatorit cu ea. Si mda, el chiar nu dadea doi bani pe ea. Insa din momentul in care a aparut bebelu pe lume, s-a schimbat total. A devenit foarte atent si grijuliu cu ea, e un tata exemplar si chiar toate eforturile lui se indreapta acum inspre a-si face familia fericita. E o schimbare care m-a uimit chiar si pe mine, care stiam ca nu e om rau, insa avea o serie de defecte si comportamente care nu ai fi prezis ca ar disparea asa rapid.
Sa speram ca vor fi tot mai multe exceptii pe viitor. Chiar ma inspaimanta iresponsabilitatea cu care isi educa unii copiii, chiar si cei care s-au casatorit din dragoste, care au un venit stabil etc.
Bine ai revenit Iulia.
DeleteDa, am auzit și eu de cazuri de genul: familii cu mulți copii dar fără venituri destule. Chiar nu pot să înțeleg, e oare mai importantă o noapte fierbinte decât restul zilelor în care te lupți cu creșterea copiilor? Bine, credința nu îți permite să folosești anticoncepționale, atunci folosește metoda calendarului... sau abține-te! Dar, cine sunt eu să spun ce să faci?
Fiecare e liber să trăiască și să-și îngrijească familia așa cum crede de cuviință. Nu acuz pe nimeni... decât atunci când începi să te plângi că groapa în care te-ai băgat singur e prea adâncă!
Da, așa cum spuneai, tot la partea financiară m-am referit și eu, că aici e problema cea mai mare... dacă ești rege, și ai zeci de hectare de teren și palate, nu ai decât să faci câți copii vrea coroana ta!
Mă bucur că ai adus în discuție și cazurile mai optimiste. Eu nu am auzit/văzut asemenea schimbări, dar vreau să cred că ele există în continuare și vor exista și pentru alte persoane...
Ai atins o coardă sensibilă chiar în încheiere. Spuneam mai sus de cei cu situație financiară strălucită, că sunt liberi să facă n! copii dar să nu dăm în extrema cealaltă.. să ajungem la epicele filme cu dădaca/dădacul. Cei bogați care trebuie să își mențină averea, sunt ocupați cu munca, deci nu au timp de educarea copilului.. și iar e rău!