Rarău - simetria anului 2011

Totul a pornit de la nevoia mea de evadare. Nu aveam de gând să las să treacă luna decembrie fără încă o tură pe munte, și Ceahlăul era destinația cea mai plauzibilă fiindcă știam trasele, era destul de aproape, și era o excursie în care puteam antrena și pe alții.

Mai apoi în urma unei discuții pe messenger, am aflat că Mihai vine în țară de sărbători și vrea să meargă pe Ceahlău după Crăciun. Îmi convenea perioada, și muntele așa că a rămas stabilit să plecăm, urmând ca detaliile să fie fixate când intram în vacanță (pentru că discuția și planul de mai sus se întâmplau pe la începutul lunii).


Ceahlăul îmi e drag, și voiam să îl împart cu alții, cu alți prieteni care m-au însoțit pe cărări de munte... Știam, din cele discutate, că Mihai vrea "o tură" scurtă, între prieteni așa că nu am dat nici eu vreun anunț general ci am dat vreo două telefoane.

În primul rând am vorbit cu Alex Grigoraș fiindcă el și Mihai deja se cunoșteau, mai apoi mi-am anunțat plecarea lui Mircea, Adi și Sena.

Mai întâi am vorbit cu Sena, și i-am menționat că plec fără să-mi treacă prin cap că ar fi interesat, știind că el niciodată nu a fost un fan al excursiilor, știind că în 2009 a preferat să stea acasă decât să vină la mare așa că am fost eu șofer (tocmai mi-am dat seama că nu am scris despre asta, dar vă dau o poză :P ). Dar mare mi-a fost surpriza să îmi spună că vrea să vină și el de Ceahlău. Normal că m-am bucurat, și abia așteptam vacanța. Mircea și Adi nu mi-au spus nimic sigur, așteptam să se apropie data plecării.

Planul discutat cu Mihai implica două zile la munte, cazare la cort, traseu nu foarte ușor (nu consider urcarea de la Izvorul Muntelui prin Poiana Maicilor ușoară... mai ales în condiții de iarnă) dar băieții mei nu puteau decât o zi. Dar, mergând cu ei, aveam de gând să fac un traseu de o zi, urcare cu Mihai și grupul adunat de el, urmată de coborâre imediat după ceaiul de la cabană, ca orice altă tură anterioară pe Ceahlău. Traseul era plauzibil dat fiind faptul că Adi și Sena au mașini, deci aveam transport la dispoziție, transport fără de care nu poți să faci o tură de o zi pe Ceahlău iarna, când se întunecă atât de repede.

Timpul trecea, eu tot căutam opțiuni, gândeam variante și când a venit finalmente vacanța, i-am contactat pe băieți să confirme prezența la tură. Spre dezamăgirea mea, am rămas singur pentru tura asta... Sena din cauze de sănătate, Adi din cauza muncii, Mircea din cauza duratei și cazării - s-ar fi băgat doar dacă era o tură de o zi ceea ce, prin neparticiparea lui Adi sau Sena nu era posibil. Mai apoi, de Crăciun am luat legătura și cu Mihai și am avut surpriza să aflu că nici el nu mai poate pleca pe Ceahlău în perioada stabilită.

Eram singur... dar nu aveam de gând să o las așa!
Ok, nu vine Adi, nu vine Sena... înseamnă că nu am nici o mașină la dispoziție; nu vine Mihai, înseamnă că varianta cu două zile și plecare cu maxi nu mai e valabilă... singur nu aveam de gând să plec două zile, mai ales că de la Bicaz spre Izvorul Muntelui nu ai transport, decât, eventual cu un taxi. Prima idee a fost să cer împrumut mașina lui Sena, și să merg cu Mircea pe Ceahlău. Acesta din urmă era total de acord: tura de o zi îi surâdea și banii de motorină îi împărțeam.... dar planul a picat. Nici nu am vorbit cu Sena, ci mi-am schimbat singur planul pentru că: în primul rând nu voiam să cer o mașină împrumut (decât pentru urgențe), în al doilea rând, fiindcă asfaltul spre Izvorul Muntelui e distrus și știu că mașina lui are amortizoare sensibile și îmi pare că are garda la sol cam mică, mai apoi îmi era frică să las audi-ul parcat la poalele muntelui o zi întreagă, dar mai ales mă temeam să nu se schimbe subit vremea și să rămânem înzăpeziți pe undeva...

Era nevoie de o schimbare de plan: să plecăm undeva unde puteam ajunge prin forțe proprii, fără să împrumut mașini sau chestii de genul... Atunci mi-a venit ideea cu Rarăul, acel traseu făcut prin primăvară, traseu în care intri imediat ce ieși din gara Cîmpulun Est, traseul cruce galbenă, prin Izvorul Alb. Imediat l-am sunat pe Radian să îl anunț de plecare și să îl invit la munte. El era puțin derutat când l-am sunat prima oară, dar a confirmat participarea la al doilea telefon, când l-am informat în legătură cu trenul spre Cîmpulung. Era bineînțeles același tren ca data trecută, cu diferența că acum avea să plece din București, deci nu mai avea de stat în gări. Mai apoi am vorbit cu Mircea pe care l-am pus la curent cu modificările fiindcă el știa planul vechi: plecare pe Ceahlău cu mașina. Modificările nu l-au deranjat așa că eram trei nebuni care aveau să plece în toiul nopții spre munte. Era abia duminică, dar eu abia așteptam plecarea... aș fi plecat de luni dacă nu aveam treabă...

Marți: pregătiri, mici cumpărături, pregătirea bagajului, cumpărare bilet de la agenție, alte telefoane și aflarea veștii că Radian nu mai vine.... sad news... very sad! Dar adevărul e că l-am luat prea din scurt... așa pe nepregătite. *** Am aflat zilele astea că eu nu am pe nimeni în preajmă care să-mi împărtășească spontaneitatea. Spre exemplu, dacă mi se năzărește să merg mâine spre Arad, nu aș avea pe cine să sun ca să mă însoțească. Cu toții avem alte planuri...***  Marți nu am dormit deloc, dar nu îmi era somn. Pe bilet scria că trenul e la 02.55 (adică era miercuri), dar fiindcă eram gata mai devreme și îmi era cald în casă, am decis să pornesc la drum și să merg încet ca să nu ajung prea devreme la gară.

A durat cam vreo 20 minute drumul, adică dublu decât de obicei, și când am ajuns la gară i-am dat sms lui Mircea. Se pare că și el era în gară. Uimitor fiindcă de fiecare dată când mergeam împreună, el apărea în gară în ultima clipă...  de parcă o făcea intenționat ca să îmi dea emoții. Acum a ajuns devreme... ba chiar am sosit în același timp, doar că el intrase la casa de bilete, iar eu ocolisem direct spre peron...

După ce și-a luat bilet mi-am făcut alți nervi pe CFR, pentru că biletul meu a costat mai mult.. Apoi a sosit trenul mult așteptat și am pornit la drum stând singuri într-un compartiment. De fapt ne oprisem în primul compartiment liber dar eram urmăriți de un individ ce se urcase, ca și noi, la Roman. Ce era cu el nu știu... intrase în vorbă cu noi în gară, întrebând la ce oră vine trenul și dacă bețele mele sunt pentru ski... am răspuns și atât. Apoi ne trezim cu el în compartiment, întrebând unde mergem... în timp ce ieșeam din compartiment i-am zis că mergem până la capăt, apoi am plecat să căutăm alt compartiment pe motiv că în acela nu se deschidea geamul... Am ieșit de acolo și el era tot pe urmele noastre. Norocul a fost că pe drum ne-am găsit cu controlorul, iar noi am trecut repede, având biletele la îndemână. Până s-a legitimat individul, am reușit să schimbăm vagonul și să găsim un compartiment liber în care am intrat imediat trăgând perdelele. După mai puțin de un minut s-a auzit și zgomotul pașilor trecând pe coridor... probabil ne căuta. Ciudată experiență...

Au trecut și cele 3 ore de mers cu trenul și iată-ne pe la ora 06.10 în gara Cîmpulung Est:

Recunosc, poza e groaznică... a fost făcută pe auto, nici nu m-am uitat să văd încadrarea, focalizarea e jalnică... se vede că eram cam adormit. Asta fiindcă ațipisem puțin în tren... doar puțin fiindcă mă temeam să nu rămân fără bagaje în somn... abia la coborâre aveam să aflăm că ușa avea încuietoare ...

Am estimat greșit ora la care se lumina afară, dar oricum nu aveam ce face în gară, deci am pornit direct pe traseu. Inițial, drumul era clar, că eram în zona locuită, pe strada Izvorul Alb, prin fața caselor, dar după jumătate de oră, pe la 06.41 totul era negru în jur căci iluminatul stradal se terminase. 

Am scos lanternele că erau mai la îndemână dar în final, am preferat să scotocesc după frontală (e mai bine cu mâinile libere).

Așadar tura asta a fost oficial o tură  de inițiere a echipamentului și a lui Mircea :D. A fost prima tură în care îmi foloseam frontala (deși o am de câțiva ani), parazăpezii și bețele de trekking, și a fost prima tură zdravănă în care se aventura Mircea. ... Evident din cele spuse mai sus, a fost și prima tură care m-a prins în traseu pe întuneric.

Abia așteptam să se lumineze, și speram că voi prinde o bucățică frumoasă de răsărit, dar nu mi-a fost îndeplinită dorința fiindcă era prea înnorat ca să poți vedea ceva. Pe la ora 7.20 cerul era destul de luminat încât să găsim poteca fără lanternă. Mai târziu aveam destulă vizibilitate să putem privi spre vârf, dar acesta era înghițit de nori și nu am putut desluși nimic.

 

Ne așteptam să fie mai frig, mă așteptam să fie mai multă zăpadă... mă așteptam să regăsesc același Rarău ca în februarie... dar m-am înșelat. Am găsit un Rarău trist, acoperit cu un strat subțire de zăpadă (căzută de mult), o mulțime de copaci tăiați, trunchiuri abandonate peste tot, am găsit un Rarău cu urme adânci de pneuri aproape peste tot pe traseu.

Marcajele sunt vizibile, plasate majoritatea pe copaci. Nu sunt impecabile dar sunt bune, unele sunt mai rău stricate de vopseaua cea nouă decât de timp, unele marcaje de pe pietre nu se observă din cauza zăpezii, dar e normal iarna.

Pauzele lungi și dese se fac pe buturugile alese... mai ales după o zi nedormită... Mircea îmi povestea că fusese în oraș cu băieții "la o bere" și că a ajuns așa rupt acasă încât nu mai credea că va pleca la drum. Din fericire a prins vreo două ore de somn și s-a pus pe picioare.

Să fiu sincer am luat în considerare și asta... mi-a trecut prin cap varianta în care Mircea, din nu știu ce cauză, ar fi abandonat excursia, dar eu nu aveam de gând să anulez dacă el nu mai venea, mai ales că îmi cumpărasem biletul deja.

Nu! Indiferent de situație eram hotărât să plec la munte iarna asta, și altă ocazie nu se prezenta. mai erau 3 zile din 2011 și aveam planificată o montare de boiler și un LAN cu băieții. Mai planificasem și o plecare la Galați, dar fiindcă treaba cu boilerul s-a amânat de joi pe vineri mi-a cam stricat planurile... În fine... n-am mai plecat nicăieri de revelion... sunt aici ca să tastez!

Tare mi-au plăcut copacii îmbrăcați în verde... dintre noi toți, ei erau cei mai mușchiuloși pe acolo :D

Încet dar sigur, urcam spre vârf... Mircea mă ținea la curent cu altitudinea folosind prea-minunatul lui telefon și aplicația pentru GPS. Sper ca măcar de data asta să fi scos un track întreg, și poate de data asta mi-l trimite. Momentan nu a făcut-o... cred că nici nu a avut timp să îl descarce, așadar nu vă pot atașa o hartă.

Așa cum spuneam, am regăsit locurile prin care treceam în februarie, mai erau momente gen: uite aici am făcut poză, sau uite aici am găsit urmele celor care trecuseră înainte noastră, uite aici am pus trepiedul...etc

Uite așa făcusem o poză și data trecută.... sau aproximativ! Acum aveam doar trepiedul cel mic la mine, căci nu am mai luat din Galați trepiedul mare din lipsă de spațiu. Nici rucsacul cel mic nu îl luasem fiindcă nu plănuiam o tură scurtă ci una în care să car cort și sac de dormit... uite că planurile se mai schimbă!

 

Peisajele sunt aceleași, atmosfera e alta. Și faptul că pentru Mircea era prima oară, adăuga o altă valoare muntelui... eram un fel de ghid...

Așa cum am observat data trecută, așa cum afirma și Mircea tura asta, o bună parte din Rarău ar fi raiul celor care colectează fier vechi. Găsești tot felul de rămășițe, probabil de pe vremea când s-a construit cabana, sau releele de pe vârf... sau stâlpii de curent. Cine știe? Important e că acum sunt abandonate tot felul de șufe și bucăți de tablă, kilograme bune de fier ruginit. De exemplu cele adunate chiar aici,la baza stâncii (poza din dreapta).
Nu știu însă ce reprezintă cutia aia de piatră din imaginea de mai sus (partea stângă)... se vede că avea cândva o ușă de tablă din care acum a rămas doar tocul, dar nu știu la ce a fost folosită. Traseul nostru nici măcar nu trece prin zona prezentată în imaginile de  mai sus, dar am zărit-o de la distanță așa că am fost să investigăm. Am concluzionat Mircea a concluzionat că ar fi un adăpost bun împotriva ursului. Personal, mi se pare cam mic... dar vorba lui: la nevoie te îngrămădești!

Mai apoi am regăsit cascada de țurțuri pe care o admiram cu Radian data trecută, acum mai mică și mai fragilă... e și normal la așa temperaturi! Mircea analiza următorul marcaj care prevestea urcarea deasupra casacadei

De sus priveliștea era și mai frumoasă... undeva acolo la baza rocii din stânga se afla mica ascunzătoare din piatră de care vă spuneam mai sus.

Era ora 10.17 (cu două ore mai devreme față de tura din februarie în același loc) și ne aflam pe la aproximativ 1300 metri altitudine (din câte îmi amintesc din spusele lui Mircea)

Am continuat traseul, cu mici opriri pentru fotografii... îmi pare rău, următoarea e cam expusă, știu, dar mă grăbeam fiindcă Mircea voia musai să bea o gură și eu nu îl lăsam fiindcă voiam locul intact pentru foto.

Ceea ce m-a întristat cel mai tare a fost să văd traseul și muntele măcelărit de motoriști. Data trecută nu văzusem așa ceva. Poate fiindcă zăpada era mai mare și nu se aventura nimeni, sau poate că urmele erau acoperite, sau poate nu se practica pe atunci, dar acum erau evidente urmele. TRIST!

  

Spuneam că vremea a fost caldă, dar nu mă așteptam ca și în Șaua Ciobanilor, unde data trecută ne lua vântul pe sus, să fie așa domoală vremea. Într-adevăr, chiar pe coamă unde e indicatorul de intersecție a traseelor bătea vântul, dar comparativ cu atunci, acum era ca o joacă de copii.

Aici am părăsit marcajul cruce galbenă și am continuat pe linie roșie. De fapt trasele se suprapun: cruce galbenă cu cruce roșie, bandă roșie și triunghi roșu... toate duc la cabană dar linia roșie e cea mai des întâlnită, mai ales prin dreptul cabanei meteo, unde marcajele sunt puse pe stâlpi, și dacă nu ești atent le pierzi din vedere, așa cum am pățit cu Radian data trecută.

Cât am stat la intersecție a ieșit și un soare minunat dintre nori... dar pentru foarte puțin timp. Apoi s-a ascuns de noi, dar a continuat să lumineze plăcut văile din jur, timid, de sub nori.

Așa cum am spus, urmam orice marcaj, fiindcă toate duceau la cabană. De exemplu pe unele pietre găseai săgeți roșii ... dacă vreți putem spune că sunt trei marcaje: unul „linie roșie” și două „triunghi roșu” :D

  

Am și eu câteva poze din tura asta. De când am camera foto și am băgat de seamă cum e să fugă lumea de poze, am început să stau mai mult la poze... bineînțeles nu tot timpul, dar mai ales la ieșiri de genul, fiindcă e foarte deprimant să ajungi acasă și să constați că nu ai nici o poză cu tine... Din păcate Mircea mai are de învățat... am fost puțin dezamăgit să văd poze cu potențial de fotografie dar nefocalizate... asta e!

 

Când în sfârșit am zărit vârful și releele sale, am părăsit traseul și am pornit de-a dreptul spre el. Nu îmi place să merg pe un masiv și să nu ajung pe cel mai înalt vârf... mai ales în masive de genul, care poartă numele vârfului cel mai mare.

În drum spre vârf ne-am oprit să admirăm ce se întâmpla în urma noastră... valea cufundată pe alocuri în nori și soarele ce creea efecte minunate.

Pe vârf, mare mirare am avut să găsesc ditamai construcțiile, un întreg bloc locuibil pe care scria Radiocomunicații Iași (erau și haine puse la uscat), vreo 5 relee și antene... nici nu vreau să mă mai gândesc cam cât de radiați eram acolo.

 

Borna care marca vârful era o chestie mare de beton, cu o țeavă de PVC în mijloc și o placă de fier pe care era scrisă cota de 1649m. Pentru noi a ținut loc de masă și scaune :D

Un ceai cald din termos și încă o serie de poze pe vârf, câteva filmulețe, câteva sms-uri trimise și voie bună

Motto al turei va fi de acum Rarău în tricou... chestia asta am planificat-o de acasă. Se vede că am ales un tricou special pentru asta! Recunosc, expresia feței nu e cea mai potrivită și poziția în aer putea fi mai bună... dar astea vor fi pe listă pentru data viitoare.. momentan e un X și un rânjet stupid :D

Mai jos e prezentat vârful, așa cum aminteam... cu toate detaliile sale: betonul, țeava de PVC și placa de fier, alături de bețe, mănuși, insigna HPM, termos și telefon. Termosul ăla îl am din 2007... de când eram membru al patrupedului... (asta e pentru cunoscători, nu te mira că nu înțelegi nimic)... a trecut prin multe, a căzut de nu-știu-câte ori de pe bicicletă, are capacul și fundul turtite... dar tot a ținut ceaiul fierbinte aproape 12 ore. L-am umplut la ora 1 dimineața și pe vârf era trecut de 12 când încă nu puteai bea fără să sufli puțin... Zic eu că a făcut toți banii, care oricum nu au fost mulți.

 

După ce mi-am făcut damblaua cu vârful am continuat traseul spre cabană (va fi și un film, dar nu am avut timp de montaj ... vine la anul!) Later Edit: a venit și filmul: link aici (e parte dintr-un film mai mare, enjoy)

Soarele bătea acum mai tare, a fost chiar nevoie să scot ochelarii din geantă. Am considerat că e un moment bun să fac o pauză pentru mesaje pe zăpadă. Data viitoare încerc să le fac mai clare :D

Pe la 13.15 ajungeam la cabană, noi și încă vreo câțiva turiști.

Din nefericire nu am întâlnit pe nimeni pe drum, nici un alt montaniard, nimeni care să ne împărtășească pasiunea de trekking... singurii oameni găsiți au fost gălăgioșii de la cabană, veniți cu mașinile să se dea cu sania și să facă poze cu muntele. Bineînțeles, mai erau și cei cu ATV-urile ... regii muntelui... makes me sick!

Am regăsit urmele întâlnirii HPM din februarie: câteva din fotografii atârnate pe pereții cabanei, iar restul, conform spuselor cabanierului, fuseseră înrămate și puse prin camere.

Noi am servit o ciorbă de legume în care am scăpat cam multă sare (5 lei porția, atenție la câtă sare puneți: are efect întârziat), am mai pierdut puțin timp pe la cabană și apoi am pornit la drum. Nu mi-au lăsat deloc o impresie prea bună turiștii ce se aflau pe acolo.

Am oprit și noi puțin mai la vale pentru o poză, din păcate la fel de nefocalizată ca cea din gară... asta e. Eram pe focalizare manuală, focalizasem pe Mircea, dar până am ajuns eu ne-am schimbat poziția... sau poate nu am focalizat eu bine... Nu mai contează... asta a ieșit :P

Era ora. 14.10 și după cum arată indicatorul de mai jos, toate drumurile duc la Cîmpulung. Era mai jos un indicator ce trimitea în alte locuri, dar pe noi ăsta de interesa :).

Am coborât, la fel ca data trecută, pe drumul de mașini. Și se pare că e în stare bună... adică au urcat două Matiz-uri cât am stat noi acolo, plus mașinile care erau deja în parcarea cabanei.

Nu știu cum de au reușit, mai ales că la vale unii se dădeau cu sania.... trași la deal de o mașină. senzații tari pe drum județean! Două sănii legate cu o șufă între ele și o mașină... Din păcate nu am imortalizat partea în care îi tracta mașina, că eram prea departe, și până s-au legat a doua oară noi plecaserăm.

La un moment dat Mircea constată că a pierdut discul de la bățul pe care i l-am încredințat dimineață, la începutul turei. Am aruncat un ochi printre poze și am aproximat zona prin care ar putea fi (se vede că în imaginea de mai sus nu îl avea)

 

Ne-am întors din drum și am găsit discul puțin mai sus de indicatorul ce anunța distanța de 13 km până în Cîmpulung. I l-am dat și l-a fixat cu grijă și cu simț de răspundere pe bățul cu pricina.

Coborârea continua, alături de un Mircea nerăbdător... și grăbit să prindă trenul....

Eu eram puțin cam obosit și mă cam jenau tălpile... iar uneori rămâneam puțin în urmă să mai fac vreo două poze... dar nu prea în urmă.

Mai apoi Mircea a început să devină sceptic în legătură cu drumul, mai ales când am părăsit ”asfaltul” și am început să mergem pe lânga râu. Aici opream mai des pentru poze... încercam să prind cascadele... chiar dacă sunt mici, tot sunt un exercițiu foto bun.

 

Din acest traseu ieșeam din nou la drum în dreptul mănăstirii unde am făcut altă, mică, pauză. Aici am observat noile modificări, cum ar fi micul foișor ce înlocuiește banca de lemn pe care am stat în februarie și coșul de gunoi de lângă el. De asemenea mi-a atras privirea zăpada ce stătea să cadă de pe acoperișul porții... era așa feliată, parcă erau niște prosoape puse pe tabla de pe acoperiș. Am făcut câteva poze în speranța că va pica vreo bucată peste Mircea, dar n-a fost să fie!

 

Din nou am întălnit urmele motoriștilor... probabil e mare atracție dealul ăsta.

Mai târziu am dat peste un șantier în lucru: se construiește o telegondolă și se întărește malul râului pentru viitorul drum asfaltat. Vedeam acolo partea de jos a instalației, și probabil în vârf va fi celălalt capăt. Va fi o nouă atracție a turiștilor... altă urmă a civilizației în peisajele montane... mai mulți turiști, mai distrus muntele. Nu am făcut poze că nu m-a lăsat Mircea... se grăbea tare să ajungă. Abia îmi mai simțeam tălpile.

Pe la ora 17.32 ajungeam în gara Cîmpulung Est căutând tren. Aveam de ales între 3 variante.
Varianta 1: stat în gara mare, fiindcă cea de aici se închidea la ora 18.00, până la ora 22 când era trenul direct spre Roman.
Varianta 2: plecare cu trenul de la ora 18 și stat 3 ore în Suceava apoi tren spre Roman.
Varianta 3: plecare cu trenul de la ora 18, stat 3 ore în Pașcani și apoi tren spre Roman.

Dimineață, când veneam spre Cîmpulung, am ajuns la un moment dat într-o gară frumoasă. Noi fiind în vagonul 8, adică la fundul trenului, nu vedeam decât un colț de gară, dar mi-a plăcut tare mult cum arăta, cu felinarele ei și fațada de cărămidă. Am presupus că e Suceava iar Mircea a confirmat pe GPS. Mi-am zis că trebuie neapărat să ajung cândva și să stau puțin prin gara aia, să o admir. Iată acum aveam ocazia... aveam o ocazie de 3 ore mai exact. Pașcani nu ne tenta deloc, așa că am luat biletul cu schimbare în Suceava.

Frumoasă gară mai au oamenii ăștia! Toate felinarele erau aprinse, are un aer de epocă, e mare și cărămida aia mă încântă enorm. Am aflat și puțină istorie de pe placa ilustrată mai sus... e înrudită cu gara de acasă, ce chestie... Prima linie din Moldova, ați auzit? Ce Pașcani? Ce Mărășești? Sunt doar noduri feroviare, dar noi am fost primii...

Totuși trei ore e o perioadă lungă de timp, iar gara, în afară de exteriorul frumos nu are nimic de văzut. Are o sală mare și minunată în centru... sală cândva folosită; pot doar să îmi imaginez forfota din secolul trecut, când căile ferate erau la putere. Sala este acum închisă, sigilată de mână distructivă a călătorului modern. Se folosește doar holul înconjurător sălii, hol în care dacă intri ți se strică tot cheful de admirație... m-a întâmpinat un miros groaznic... același miros pe care îl întâlnești într-un bar după ce bețivii și-au golit mațele...  deloc plăcut....

Am pornit deci spre oraș, să vizităm și altceva. Vedeam în fața gării indicatoare cu Shopping Center și Iulius Mall, așa că ne-am încercat norocul și am pornit în căutarea lor. Mai întâi am dat de Shopping City în care ne-am plimbat puțin, ne-am clătit ochii prin vitrine și prin magazin și ne-am relaxat fiecare câte un minut în scaunele de masaj (doar bani de un minut aveam).

Fiindcă mai aveam încă mult timp am pornit și spre ceea ce părea a fi Iulius Mall. De fapt era o reclamă imensă, dar mall-ul nu era departe. Ba, localizarea lui era vizibilă de departe, dacă știi ce să cauți. E de fapt o zonă industrială, deci mall-ul e înconjurat de dărâmături, dar au folosit cu cap ce teritoriu aveau. Spre exemplu acest fost coș de evacuare (imaginea de mai jos), acum folosit drept club... sau ceva „restaurant and lounge”. Luminat frumos și scos în evidență. Tot în fața mall-ului e și patinoarul, care urmărește parțial forma circulară a turnului. Distracția e în toi și patinoarul e plin... frumos... foarte frumos. Mă gândesc la faptul că și în Iași tot Iulius Mall a amenajat un patinoar, pe vremea când nu exista altul, când proiectul Palas demolase vechiul patinoar.

  

Am făcut o „poză de grup” cu intrarea în mall în spate și am pornit spre gară, să nu pierdem trenul. Ar fi trebuit să mai stăm, dar ne îngrijora timpul... nu știam că vom ajunge așa de repede înapoi. Cred că aveam timp și de o tură pe patine :D.

În gară am mai pierdut ceva timp cu poze.

  

Că tot ziceam că e o tură de inițiere, nu am fost singurul care și-a inițiat parte din echipament, ci și Mircea  folosea pentru prima oară bocancii. Tura anterioară, făcută în Măcin, i-am împrumutat bocancii mei, iar eu am mers cu un fel de gheată/pantof.... dar de data asta s-a echipat mai bine :) Da, seamănă... e aceeași firmă, din același magazin și am crezut că e același model, dar observ că ai lui sunt diferiți... vizibil, nu?

Avantajul turei de iarnă, și sincer să fiu, abia o așteptam, e că zăpada îmi curăță bocancii :D. Și a funcționat... la cabană eram curat curățel... dar la coborâre ne-am făcut ca niște porci. Ce vedeți în imagine e după înfrumusețarea pentru oraș... nu era să intrăm ca porcii în Shopping City, nu?

Pe la ora 23.49 ne luam rămas bun, vis-a-vis de gara Roman și pleca fiecare spre casă. Mircea cu dureri la genunchi, iar eu abia pășind, cu tălpile varză

A fost o tură destul de grea, care ne-a extenuat și ne-a cauzat dureri fizice ce au durat câteva zile după... Dacă nu mă înșel, Mircea și acum mai are probleme cu genunchiul. La mine problema e că eram ud la picioare, fiindcă bocancii nu sunt impermeabili (erau cei mai ieftini posibil) și șosetele erau cam strânse pe picior: degetele îmi erau strânse și apa nu făcea nici un bine stării de tensiune existente. Lâna ține cald când e udă, deci nu îmi era frig, dar am avut alte probleme... Nu prea am făcut o combinație potrivită pentru anotimpul rece. Cândva, poate, am să dau bani pe o pereche de bocanci impermeabili, 4 sezoane.. sau una de iarnă.. poate.. sau poate nu mai merg iarna așa mult...

Oricum a fost frumos... cel mai bine a fost pe vârf, aveam o stare faină... s-a cam stricat starea la drumul de coborâre din cauza lui Mircea, nu ascund deloc asta... dar mi-a trecut până am ajuns la Suceava. Nu am simțit acea stare de care aminteam în relatarea turei de pe Pricopan, nu eram ca în concediu... dar acolo, pe vârf am fost din nou fericit... am uitat pentru o secundă de tot și de toate.... acea secundă în care eram în aer... acea poză... A mai fost poate un moment când filmam... nu, când filmam eram cu gândul la partea tehnică.. eram plin de emoții și uitasem tot ce trebuia să spun.... a ieșit destul de jalnic, dar ... e un început!

Spuneam că e simetria anului, fiindcă am început și terminat anul cu același gen de călătorie, cu același munte, pe același traseu .. și dacă venea Radian era chiar mai simetric!

---

***

Voiam să termin jurnalul ăsta înainte să se termine anul... zilele trecute nu am avut timp, iar azi nu aveam nici un chef. S-au adunat mai multe motive pentru starea mea nașpa, dar încă o dată muzica a fost terapia (temporară) necesară. De data aceasta melodia care m-a pus în mișcare e I Follow Rivers ... pusă pe repeat, ca să nu îmi pierd starea de voie bună abia găsită :).

De fapt melodia chiar are legătură cu articolul, că are un videoclip făcut iarna, și titlul se leagă de pozele făcute de mine în această tură.... și eu urmăream râul, pentru a găsi cascadele :D

---

---

---

de la mine, 

numa' bine