Creasta Pricopanului - în sfârșit munte!

 E atât de trist să ajungi duminică seara acasă, după o ieșire pe coclauri și cățărări printre bolovani... după o zi în care să nu ai nimic la care să te gândești decât vârful ce urmează să îl urci de-a lungul traseului.

Să te întorci la toate grijile lăsate în urmă, la teme, proiecte, muncă, termene limită, așteptări, dezamăgiri... e trist.

Dar e atât de bine acolo, pe munte, fără nici un stres, fără probleme... e același sentiment care face concediile atât de dulci, sentimentul acela de libertate totală. E atât de plăcut să poți pleca undeva unde să te descarci. Îmi amintesc și acum, poate singurul moment în care am simțit cu adevărat gustul vacanței, al concediului...

Era prin 2007 și primisem loc la o tabără la mare. Am plecat, și singura zi stresantă a fost prima, fiindcă așa sunt eu, un stresat... mă îngrijora cazarea; apoi după ce ne instalasem apăruse problema că voiau să ne supra cazeze.. of, of... dar toate astea au trecut și restul zilelor au fost mirifice. Nu avem nici o grijă decât să ne trezim, să mâncăm, să ne plimbăm, să stăm la plajă și să ne bălăcim, era o rutină în afara rutinei, era o rutină plăcută... și pizza de seara era atât de bună și de ieftină... Cum să nu îți placă? Și ce atmosferă, și ce seri... și ce mă mai bălăceam la miezul nopții de se uitau toți mirați la mine. Eram, singurul nebun de pe stradă, ud, desculț, în costum de baie... toți ceilalți erau gătiți pentru ieșire în club sau prin oraș. Ah, amintiri!

Ei bine, sentimentul din ziua plecării a fost oarecum același cu sentimentul de duminică, la revenirea în Galați după o tură pe munte, ... Fost-am iar în Măcin... invidioși? Stați să vedeți în continuare...

Se întâmpla duminică, la o lună după ce am constatat cu toții că nu am murit la ora 11:11:11, adică era duminică, 11.12.2011 ... am mai trăit o lună, deci probabil vom mai trăi și mai departe, indiferent ce crede lumea despre 2012 sau 12.12.12. Eu spun cu mâna pe inimă că indiferent ce s-ar întâmpla,  voi fi zâmbitor pe data de 12.12.2012! (am spus zâmbitor, nu fericit)

V-ați obișnuit să încep cu "la ședință am stabilit că vom merge...bla bla", nu? Ei bine, de data asta nu mai spun, nu că nu s-ar fi stabilit acolo tura, ci fiindcă nu am mai participat eu. Nici atunci și nici azi (apropo, azi e miercuri 14 decembrie ... am vrut să menționez acum fiindcă nu am habar când voi termina de scris articolul). Nu am fost la ședință, fiindcă am avut treabă și fiindcă nici nu mai am abonament la bus iar luna asta, că tot vine vacanța, nu avea rost să mai fac. De altfel, nu știu... simt că și acolo sunt în plus... că prezența mea deranjează, că ceea ce fac deranjează... așa că mai bine să nu mai deranjez...

Dar a fost o plăcere să mă revăd cu grupul fiindcă mi-s dragi, și mă refer mai cu seamă la cei cu care am socializat mai mult, începând cu Doina, care mi-a mărturisit că s-a abonat la postări (mulțumesc frumos) și cu Dan, fără de care ar fi mult mai triste turele și ședințele de miercuri, cel care e responsabil cu buna mea dispoziție de dimineață. De fapt drumul cu ei în mașină e un fel de aperitiv pentru bună dispoziție.

În sensul că, vă spun sincer, sâmbătă (de fapt era duminică dimineața) când m-am pus la somn, aveam oarece gânduri negative, cum că mai bine nu aș merge. Bineînțeles că nu aș fi făcut asta, nu îmi încalc cuvântul, nu anulez plecarea în tură decât dacă apare ceva cu adevărat important, gen să cad pe gânduri și să-mi rup un picior. (or breaking a leg while falling in love ... mai faină versiunea engleză, nu?). Nu, acum pe bune, doar ceva neplanificat și extrem de important m-ar fi determinat să anulez plecarea.

Fiind în mașină cu cei doi îți alungă orice gânduri neplăcute, așa că aveam o stare faină chiar înainte să fi ajuns la Brăila. De somn nici nu era vorba..eram mai treaz ca oricând!

Tot din categoria celor cu care am socializat mai mult face parte și Alex cu care, uneori, discut și alte chestii, în afară de plecările la munte, și care, mai recent, cred că s-a supărat pe mine... (îmi pare rău). Apoi mai e  Eduard Munteanu, cel care a propus aceste două ture în Măcin.

Bineînțeles, m-am apropiat și eu de cei care erau mai deschiși și mai vorbăreți... Ar mai fi și Cătălin care a fost prima persoană cu care am vorbit mai mult, la prima ședință la care am participat... Cum s-ar zice, datorită lui s-a spart gheața.... dar el nu ne-a însoțit tura aceasta.

Nea Marin e încă o persoană cu care am mai schimbat mai mult de două cuvinte, și dânsul e un bun cunoscător al Munților Măcin, și nu am nici o urmă de îndoială că și restul munților îi sunt destul de cunoscuți. Mai nou ca și cunoștință, este domnul Florin, despre a cărui cameră vă aminteam în jurnalul trecut, domn cu care, de asemenea am avut mai multe replici schimbate, ba chiar eram foarte vesel în tura anterioară când ne mai sfătuiam legat de setările pentru camera foto. Tura asta nu prea s-a mai întâmplat asta, poate fiindcă erau prea mulți fotografi în grup....

În dimineața plecării, eram liniștit așteptând mașina și pe Mircea, dar nu eram panicat ca data trecută, știam că mai este timp.... asta până când am băgat de seamă că în fața mea parchează loganul. La început nu vedeam numărul din cauza farurilor și mă tot uitam spre căminul lui Mircea sperând să apară înainte să descifrez numărul, dar nu s-a întâmplat asta: Dan și Doina ajunseră mai devreme, și prin urmare am fost nevoiți să-l așteptăm pe Mircea (pe care, fie vorba între noi, oricum îl chemasem cu 5 minute mai devreme de ora întâlnirii). Eh!  După ce a sosit și el am pornit spre următoarea destinație la Mașnița, apoi pe la agențiia CFR apoi la Brăila, la bac.

Am ajuns pe la 07:48 la locul de întâlnire, în parcarea de la trecerea cu bacul, dar, spre deosebire de data trecută, acum nu am stat deloc ci am plecat grăbiți să ocupăm bacul. Abia am apucat să dau mâna cu o parte din participanți, și să facem prezentările. Bineînțeles că nu mai știu decât un nume din toate pe care le-am auzit... dar măcar am apucat să salut... că apoi am fugit. Treaba era că se voia să traversăm toți cu același bac și ne grăbeam să îl prindem... dar ne-am grăbit degeaba că nu încăpeam toți pe bacul mic. Am stat așadar la coadă până am urcat pe pontonul ce ținea loc de bac mare.

 

Am profitat de ocazie și am făcut câteva poze, apoi, pe la 08:03, s-au decis să ne dea liber la îmbarcare.

Și abia pe bac/ponton s-a realizat adevărata socializare de dimineață... cel puțin unii din noi, cei care au îndrăznit să stea afară în frig. Eu am stat, am mai făcut vreo două poze, dar fiindcă mă cam plictiseam m-am întors în mașină alături de Mircea și Doina. Am mai ieșit doar cât să  fotografiez reflexia soarelui în Dunăre și pe Dan...

...care s-a gândit la mine și la faptul că am să fac poze din mașină așa că s-a apucat de spălat geamurile.

În mașină, la căldură, Doina ne-a făcut câteva poze prin retrovizoare. Eu n-am ieșit prea grozav, că așa mi-e fața (aceeași pe care o văd în oglindă zilnic) dar îmi place tare mult expresia lui Mircea... Cuvintele sunt de prisos... are el așa un șarm!

Într-un final s-a umplut bacul și am pornit la drum. În total, de la îmbarcare până pe malul celălalt am pierdut o oră. Era deci mijlocul dimineții, pe la 09.11, când intram în Măcin. De aici am pornit spre Cariera de Granit „Izvoarele” și implicit Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii”

 

De data asta, ceața nu ne-a mai deranjat, așa că primele semne de munte au apărut mult mai devreme și mult mai clare, după cum se observă și în imaginea din dreapta sus.

Nu am apucat să vă spun că în această tură am fost 31 de participanți, împrăștiați în 7 mașini.

Era o imagine de film, să vezi ditamai convoiul străbătând un drum în pustiu, lăsând în urmă un nor de praf.

(bine, ultima parte a adăugat-o imaginația mea, că de fapt nu ridicam praful)

Am parcat în curtea mănăstirii și, după pregătirile obișnuite am pornit la drum, pe lângă munte, pentru a cuprinde în traseu toată creasta, începând de la capătul nordic. Vedeți în imaginile de mai jos aceeași chestie pe care o aminteam în jurnalul anterior: fotografierea fotografului, doar că de data asta era reciprocă operațiunea. Tocmai mi-a venit o nouă idee...

 

Cum ar fi dacă într-o tură viitoare ne-am așeza în cerc... sau mai bine zis un fel de sau poligon cu fotografi în colțuri... și fiecare orientează camera spre pe cel din stânga. Ar ieși un fel de panoramă 360 grade cu tot cu fotografi, nu? (aici eram abia în spatele mănăstirii, imaginea din stânga îl înfățișează pe Alex, în dreapta subsemnatul)

Inițial am mers pe drum de țară, cu grupul împrăștiat peste tot. În față, deschizător de drumuri era Edi, care, aveam să aflu luni pe mail, era cel care venise cu propunerea turei la ședință. Aveam deja bănuieli că tot el propuse tura, dar mail-ul mi-a confirmat fără loc de îndoială.

Câte unul pe cărare... sau câte doi ... sau câte trei, funcție de cum i-a prins vremea, grupul înainta spre un fel de carieră ce se poate observa în imaginea din mijloc.

  

Ajunși în locul cu pricina, la prima vedere a golului mi-a crescut inima... vedeam niște suluri de ceva ce părea a fi corzi de cățărat (imaginea din stânga jos)... Am căscat ochii bine dar nu vedeam țipenie de om în afară de grupul meu... și nici locuri în care să te cațeri nu erau vizibile. Apoi mi-am dat seama că de fapt e doar izolația de la niște cabluri, sau chiar cabluri nici urmă de corzi... Se vede mai clar în poza din dreapta cum anumiți concetățeni au decis că acea groapă ar fi un loc un pentru abandonarea lor, alături de multe alte gunoaie ce se aflau pe acolo. cel mai probabil, metalul din acele cabluri a ajuns la fier vechi... au făcut și ei bani de un rachiu...

 

O parte din grup a pornit înainte pe creastă, alții au rămas, ca și mine să mai facă câteva poze iar câțiva s-au suit pe vârf.

Ăla mic de colo era Mircea și comunicam cu el prin stație (poza din stânga). V-am spus că era vremea frumoasă, fără ceață, dar era de asemenea foarte cald, mai ales pentru mine, mai ales că eram îmbrăcat de iarnă. (da, eu și iarna merg în hanorac... fiindcă mi-e cald)

  

Eu credeam că traseul e pe acolo pe sus, pe unde era Mircea, mai ales că am văzut grupul cocoțat și el în dreapta... și tare mă tenta să o iau de-a dreptul pe ceea ce pare a fi o potecă pe versant. M-am uitat atent și am concluzionat că nu aș putea parcurge ultima porțiune, așa că  m-am calmat. Însă nu am fost singurul care avea chef de cățărare și iată că unul din băieți a pornit pe traseul amintit. De jos, toți îi spuneau că trebuie să se întoarcă, dar până nu s-a convins singur nu a coborât. (acum aflați la ce se uitau toți în poza de mai sus.. :D )

 

În timp ce noi rămăseserăm în urmă să urmărim cățărarea, o parte din participanți ajunseră cu mult înainte, pe alt vârf (cel din imaginea de mai jos) de unde ne urmăreau. Abia atunci, când i-am văzut, mi-am dat seama că traseul nici măcar nu era pe acolo pe unde se cățărase Mircea și băiatul în albastru, deci am făcut bine că nu m-am aventurat inutil.

.... vârful unde ne-am regrupat și priveliștea din vârf... cuprinzând cariera pe unde venisem noi.

Se vede că, într-o oarecare măsură, toți eram dornici de cățărare fiindcă se alegea des o trecere directă pe stânci decât ocolirea pe pământ:

E drept că nu se manifesta la toți identic această poftă de cățărare, dar au fost câțiva mai nebuni, începând cu mine și Mircea, care s-au cățărat pe toate pietroaiele.

În drumul meu am dat și de o țestoasă de uscat. Când am fost văzut cu ea, mi s-a spus (nu îmi mai amintesc cine, dar au fost două voci) că nu e moartă, doar înțepenită, și că trebuie încălzită.

Le-am răspuns tuturor că am găsit-o cu picioarele în sus, deci șansele să fie încă în viață erau aproape nule. Am pus-o totuși pe sol în poziție normală,  am făcut câteva poze și am pornit mai departe spre alt vârf.

 

Ajuns în vârf ce credeți că am făcut? M-am cățărat pe alți bolovani, logic! Nu am înțeles de ce vârful avea ace bucată de metal înfipt, dar am profitat de ocazie pentru o poză, moment imortalizat de Alex.

De aici vedeam tot traseul parcurs   și vedeam grupul din urmă, care, aparent se adunase în cerc. Abia când am văzut pozele de la Doina aveam să aflu ce anume adunase grupul: era țestoasa lăsată de noi în urmă... transformată în fotomodel

 

Din nou, poze din categoria „duel foto”, tot între mine și Alex, ambii cățărați pe câte o rocă

 

Am mai așteptat cocoțați pe roci până ne-au ajuns și cei rămași cu țestoasa, și ce puteam face în acest timp decât poze și iar poze :D

Mircea, deasupra tuturor, admirând acumularea de apă de pe stâncă. Prima oară când a zis „uite apă” credeam că a dat de un izvor, abia când mi-am întors privirea am băgat de seamă că se referea la acea baltă.

 

Când am văzut că se apropie restul grupului, am coborât să fac loc și altora pe stâncă, dar nu înainte să fiu prins în câteva poze de Doina. (mulțumesc)

 

Așa cum aminteam... dorința de cățărare plutea în aer...  în imaginile de mai sus îl avem pe Dan bucuros că e pe vârf ... și în dreapta, eu coborând de pe stânci (asta era înainte să sar, poză făcută tot de Doina).

După ce ne-am săturat de acel vârf sau, mai bine zis, când am văzut că Edi a pornit la drum, am pornit și noi la drum, bineînțeles cu mici escale pe la fiecare piatră ce putea fi abordată.

După ce mă urcasem cu Mircea pe stânca respectivă, am observat o mică „fereastră” formată de răsturnarea rocilor,  așa că am coborât să mai fac poze.

Era ora 10.52, și e important acest loc datorită  lui Mircea, care, încercând să coboare, a scăpat de la piept stația walkie-talkie iar aceasta s-a rostogolit pe stânci și vreo 1.5 metri pe pământ.

Nu s-a spart, nu s-a crăpat, dar parcă are niște probleme la transmisie... sau doar mi se părea mie. Acum e încă la Mircea, așa că nu am apucat să mai verific.

Am pornit la drum în continuare, și ne aflam undeva la mijlocul grupului, între cei care porniseră mai devreme și cei care încă fotografiau vârful anterior.

  

Am băgat de seamă că atunci când sunt cu un grup, mă concentrez pe poze de grup, sau poze cu poziționarea oamenilor, diferite ipostaze și treceri, cățărări și tot felul de cadre cu și despre oameni. Foarte puține îmi sunt pozele care să conțină doar natură.

Evident, multe poze îl includ pe Mircea, fiindcă la urma urmei astea sunt pozele care le dai mai departe... nu o poză cu o piatră, ci o poză cu tine pe piatra respectivă, nu?
„- Știi, am fost la munte. 
- Da?
- Uite, vezi poza asta?
- Tu ai făcut-o?
- Nu, eu eram undeva în dreapta lângă fotograf”
Păi nu sună mai bine: „Uite vezi? Aici eram eu pe vârful Pricopanul din Măcin” ?

Bine, când ești fotograf ai o scuză... e drept, cam trasă de păr, dar se folosește. Trasă de păr fiindcă poți oricând să pui camera pe temporizare, sau să faci autoportret cu mâna întinsă, sau să rogi pe cineva, dacă ai pe cine...

  

Pozele de mai sus au fost făcute din alt vârf de stâncă. Traseul cerea ocolirea acestor roci, dar eu am refuzat să fac asta. Am preferat să aștept să ocolească toți, să îi fotografiez de sus și apoi să cobor de-a dreptul pe stânci. În pozele de mai jos, Doina (cu zoom) și Alex (cu mai puțin zoom) au surprins localizarea mea.

 

De asemenea, eu, după ce am coborât (lucru ce a durat poate de 5 ori mai puțin decât ocolirea făcută de ceilalți) am făcut poze locului unde mă aflam (cerculețul color din poza de mai jos)

Și așa, din ultimul rămas, cocoțat pe stânci, am ajuns primul în fața grupului, exact cât să fac poza de mai jos, cu șirul  de drumeți.

V-am zis, cățărarea a fost atracția maximă în tura asta....

... chiar dacă atunci când ajungeam sus ne lovea un vânt atât de puternic încât aproape ne arunca. (fără nici o exagerare, era să mă dea vântul jos de câteva ori) ... Mai mult, îl vedeți pe Mircea în poza de mai jos cum e ținut în echilibru doar de forța vântului.

 

Uneori traseul ales era destul de anevoios, majoritatea grupului ocolea, dar noi ăștia mai temerari, urcând fiecare vârf, trebuia să îl și coborâm.

Când drumul ne era chiar dificil apărea Dan și cu doar câteva mișcări, de el știute, elibera drumul cât ai zice „Pricopan”.

Următorul punct de atracție, care de altfel nici nu se afla în traseul nostru a fost vârful Izvorul de Leac. E singurul vârf pe care îl numesc... pentru că e singurul e care îl știu :D.

 De ce am zis că era următorul punct de atracție? Fiindcă era un vârf cu o cruce pe el. Cum să nu mă tenteze să urc pe el. În timp ce majoritatea continuau traseul pe creastă, doar Edi se îndrepta spre vârful respectiv, urmat de mine și de Mircea.

Eu abia coborâsem de pe alte stânci și, mergând destul de repede pentru a recupera distanța până la grup am ajuns cam obosit la baza rocilor.

Edi nu s-a urcat, ci a făcut doar o tură de recunoaștere în jurul vârfului, întâlnindu-mă cu el la coborâre. De la el am aflat denumirea vârfului și a Mănăstirii. Mi-a spus că Mănăstirea se numește Izvorul de Leac, dar, mă gândesc eu acum, probabil că nu le-a plăcut denumirea asta celor de la mănăstire fiindcă că pe hartă apare „Izvorul Tămăduirii” (sună mai pompos, nu? Dar e aceeași Mărie, cu altă pălărie...). De aici vedeam foarte aproape mănăstirea, ai fi tentat să o iei drept la vale, dar traseul nostru nu era gata, ci mai avem de parcurs încă jumătate de creastă.

Pe nesimțite am început să găsesc și marcaje ale traseului. Am dat de ele (deci eram pe traseu marcat) cu mult timp în urmă, dar nu le fotografiasem încă :D

Era ora prânzului, lumea era înfometată (știu din surse sigure) dar nicăieri un loc de popas, mai ales cu așa un vânt puternic pe creastă. Tot înaintând în traseu am găsit și Sfinxul din Măcin, sau parcă așa spunea Edi că se numește. Vedeți și voi de ce. Eu nu am văzut Sfinxul din Bucegi decât pe vremea când purtam scutece, așa că imaginea din cap îmi e un amalgam de amintiri cu poze văzute pe net și cărți poștale... dar seamănă :D.

Nu am mers foarte mult alături de Edi, adică de obicei el e mai în față în traseu, dar cât timp sunt prin preajmă aflu câte ceva nou, cum a fost denumirea vârfului sau treaba asta cu sfinxul. Omul ăsta e o enciclopedie ambulantă... nu se poate să nu înveți ceva dacă mergi lângă el. Nu știu de ce, poate că îi place de mine (... poate că am și eu „lipici” la public), dar când am ajuns în zona Sfinxului m-a strigat ... da, pe mine. Dintre toți cei care erau prin preajmă și aveau camere, pe mine m-a făcut atent pentru a fotografia stânca... A, nu, nu era un secret, a zis cu voce tare deci toți se uitau la piatră, dar...

 

La nici 10 minute după ce am trecut de sfinx am găsit locul pentru servit prânzul (încă se vede sfinxul în depărtare, în imaginea din dreapta). De fapt,  locul era „găsit” cu mult timp în urmă, fiindcă se vedea de sus, dar mă refeream la momentul servirii mesei, și anume ora 12:40.

În jumătate de oră eram din nou la drum, bineînțeles, urcând :D. După masă, trei dintre drumeți au părăsit grupul și au plecat pe drumul cel mai scurt spre mașină. După ce mănânci, de obicei ai mai puțin bagaj de cărat, dar eu de data asta eu aveam mai mult lucru care se vede foarte bine în poza asta făcută de Mircea. Când m-am apucat să adun gunoaiele de la locul de popas nu am crezut nici o clipă că am să umplu o sacoșă. De obicei coboram de pe munte cu doar câteva chestii, uneori mai multe, alteori mai puține, dar niciodată o sacoșă plină...

Având în vedere că ne deplasam destul de încet, fiind un grup mare, exista posibilitatea să nu finalizăm traseul propus inițial, ci să îl scurtăm. Poate de aceea a apărut ideea pozei de grup. Mi-am întins trepiedul (v-am zis data trecută că am să îl iau), l-am ancorat cu rucsacul și am făcut câteva poze. Era ora 13.36, la 20 de minute după pauza de masă.

Am continuat apoi drumul... coborând și urcând, admirând peisajele, turma de oi și rucsacul lui Dan.... A, mă scuzați am spus la plural? Nu, doar eu mă uitam la rucsac și mă gândeam ce păcat că nu are și al meu așa chingi pe laterală să fi prins mai bine trepiedul... și mai admiram și alte aspecte ale rucsacului cum ar fi sistemul pentru prins bețele, care pare cu adevărat solid. Al meu nu îmi prezintă mare încredere fiindcă e un simplu fir elastic. Cel de la rucsacul mare, da, e serios... dar la ăsta mic... Nu știu, aștept să fac o probă cu bețe montate.

 

Vremea ținea cu noi, cu toate că bătea teribil vântul pe vârfuri și la un moment dat, dacă nu mă înșel, chiar începuse să picure. Aveam la mine pelerina, și pentru mine și pentru Mircea, dar nu aș fi vrut să ne prindă ploaia chiar acum.

  

La ora 14:26 iată-ne ajunși pe vârful Sulucu Mare, la cei 370m altitudine ai săi (da, spuneam că nu știu decât numele unui vârf....dar asta nu înseamnă că nu mă pot documenta :P ).
Cam acesta era obiectivul zilei, și fiind cel mai înalt vârf din zonă, o poză de grup era necesară:

Am început să desfac trepiedul și să fac pregătirile necesare. Văzând că Lucian deja se instalase și grupul era poziționat corespunzător, am mutat trepiedul mai aproape, pentru ca grupul să privească în același loc... sau cât mai aproape :D

Am făcut prima poză, cu temporizare căci telecomanda e bună de aruncat, iar apoi am fugit amândoi să resetăm ceasul. Of, telecomanda aia îmi scoate peri albi. Dacă nu aș fi avut termen de comparație nu eram așa de nervos, dar la camera veche mergea perfect de la distanțe considerabile. Vorbesc de Pentax și de telecomanda lui.

Așa, după ce am programat camera am fugit spre grup și am așteptat... pe la secunda 6 (din 10) o rafală de vânt a luat pe sus camera lui Lucian cu tot cu trepied... sau mai bine zis a răsturnat-o, cameră care, în cădere a dat peste trepiedul meu. Al meu trepied rezista vântului, când acesta era singura forță perturbatoare, dar impactul cu trepiedul lui Lucian a scos întreg sistemul din starea de echilibru. Pe românește, ca la domino, trepiedul lui l-a răsturnat pe al meu și ambele camera au văzut stele verzi.... sau așa cum puteți vedea în imaginea de mai jos, a mea a văzut stele cam gri... cu nuanțe de culoare

 

Alex a surprins momentul de după incident. Nu pot să vă explic ce stare aveam, dar consider că mă cunoașteți destul de mult încât să vă dați seama și singuri

Trepiedul meu nu e din oțel, nu din cauza greutății sale a rezistat rafalei de vânt, ci fiindcă l-am fixat, așa cum se fixează, cu greutate în cârlig... Greutate care, în cazul de față însemna rucsacul din spinare. Din păcate mâncasem, deci desaga era prea ușoară și nu asigura o forță de apăsare suficientă pentru a rezista impactului...

Asta e poza de grup făcută după incident... deși nu era nevoie să mai specific, că se înțelege după fața mea. Vă dați seama că după asta nu mai aveam chef de nimic... Cel mai mare, dar cel mai mare regret e că nu am setat timpul mai scurt decât a lui Lucian, sau nu a bătut vântul puțin mai târziu... că ar fi ieșit o poză incredibilă.. Vă dați seama ce fețe aveam toți??

Exagerat... cel mai mare regret e că nu am luat și geanta lui Mircea să o agăț de trepied. De fapt, nici prin cap nu mi-a trecut, decât după ce s-a întâmplat nenorocirea.

Camera e relativ ok... un mic semn la „dial” (sau rotiță), mici probleme la rotirea acestuia.... adică are jumătate de cursă care merge mai greu. Și am o vagă impresie că face figuri la focalizare. Sper că nu e așa... Pe moment nu mă preocupa fiindcă eram mai mult ca sigur că urmează să primesc un obiectiv nou..că abia îl comandasem. Nu aveam de unde să știu că voi avea surprize neplăcute luni...

Nu știu dacă e din aceeși cauză, dar săptămâna asta aveam probleme cu display-ul.. adică nu mai arată modificările pe care le fac, indiferent de meniu... ba chiar, vineri nu se mai aprindea deloc ecranul deși camera părea să funcționeze...
Mmmda...detalii...

Bineînțeles, după ce ajungi în cel mai înalt punct, singura direcție posibilă e în jos, așa că am început să coborâm. La coborâre am rupt ritmul, fiecare a mers diferit, ne-am despărțit și nu ne-am mai întâlnit. De fapt poza de grup a fost ultimul loc unde i-am văzut pe toți... Nu știu pe unde era fiecare împrăștiat și faptul că mi s-a rupt filmul după incidentul cu camera, și nu îmi mai amintesc mare lucru... e de înțeles.

La un moment dat, aveam prin preajmă doar pe domnul Florin și pe Mircea. Eu am rămas în urmă să fac poze gen celei de sus, iar ei au continuat. Văzând o scurtătură ce ducea pe o stâncă lângă drum... am profitat și m-am cățărat pe ea.

Am făcut câteva poze, au mai trecut câțiva pe drum, a plecat și Mircea dar eu am stat... așteptându-i pe cei rămași în urmă.

De asemenea, undeva jos în iarbă era domnul Florin, care și el aștepta ceva... Am presupus că așteaptă, ca și mine, sosirea celorlalți.

  

Eu de fapt îi așteptam mai cu seamă pe Dan și pe Doina, fiindcă pe ei îi știam sigur în urma mea. Cine mai era cu ei nu aveam habar. O așteptam pe Doina căci ar fi făcut cu siguranță o poză în care să apar pe stâncă.

Și cum stăteam eu așa cu fundul pe piatră, mai făcând câte o poză împrejurimilor, îmi sar în ochi niște siluete în depărtare: câțiva drumeți care coborau spre drumul principal.

Erau cei pe care îi așteptam și care, constatam acum,  au ales altă cale de a coborî decât drumul pe care veniserăm noi...   Cum s-ar zice, mi-au cam tras țeapă, ajungând în fața noastră! Am coborât de pe stânca minune și abia ajuns în drum, aveam să aflu ce anume aștepta domnul Florin: să cobor eu de acolo. Nu mi-a spus-o, dar am dedus eu când l-am văzut cu camera la ochi.
Da, își găsise locul pentru a face o poză, compoziția era bună... dar am apărut eu în cadru și nu mai plecam... Voia o poză cu stânca și călători pe drum, dar cum căposul de Radu nu mai cobora, toți drumeții plecaseră... Ce puteam să fac decât să devin eu „drumețul” pentru cadrul respectiv. Of, dacă știam că asta aștepta... dacă mi-ar fi spus... mă dădeam jos mai devreme... dar de unde să știu?

După ce am coborât am dat și de Mircea, pe care îl credeam departe în traseu. De fapt, se întorsese să caute izvorul ce inunda drumul. După ce a găsit apa, am mers împreună o bucată de drum dar ne-am despărțit din nou în scurt timp, fiindcă eu am zăbovit să mai fac vreo două fotografii iar el a continuat să meargă spre drumul principal.

Stând la poze am rămas singur... și voiam să plec dar apoi am văzut că cei din urmă s-au oprit să fotografieze tronul. M-am lipit și eu grupului și am făcut câteva poze. La momentul ăsta Alex mă suna să ne cheme spre ieșire, fiindcă, așa cum aveam să aflu, ei erau ajunși de ceva vreme la capăt și acum așteptau.

Am pornit cu Dan și Doina la drum, puțin cam offroad, că nu știam exact pe unde să mergem, ci știam unde trebuie să ajungem :D

 

Dar nu am fost singurii care au ales drumul ăsta pietruit ci în urma noastră mai veneau vreo 4 sau 5 drumeți. În față vedeam pe cei mai rapizi, printre care și Mircea, așteptând la intersecție în timp ce șoferii se îndreptau spre mănăstire, să aducă mașinile.

Doina fiind șoferul nostru, ar fi trebuit să plece de asemenea spre mănăstire, dar am ales să plecăm tustrei, așa că am tăiat drumul de-a dreptul, fără să trecem pe la intersecția unde stăteau toți adunați. Au început să strige toți că doar șoferii trebuie să meargă la Mănăstire, ba chiar, dacă nu mă înșel Dan fusese sunat și anunțat referitor la asta. Știam asta, observasem și noi, dar nu era să o lăsăm pe Doina singură. Adică era normal ca Dan să meargă, nu înțeleg de ce li se părea așa ciudat, cât despre mine... a fost decizia mea să continui drumul. Nu aveam de gând să stau ”cu mâinile în sân” și să aștept mașina. Ce mai contau câțiva kilometri la picior?

Problema a fost că acea scurtare de drum trecea cam aproape de carieră... și de câinii ei ... sau poate  o fi fost și o stână pe acolo (?)... Ei bine, câinii s-au gândit că vor să facă puțină mișcare așa că au început să se ia după noi lătrând supărați. Am continuat drumul urmăriți de câini, mai oprind uneori pentru schimb de replici: amenințări cu pietre din partea lui Dan și afișări de colți din partea lor. Până la urmă s-au cumințit câinii fiindcă ne îndepărtam dar și datorită fluierăturilor unui paznic (cred) de la carieră.

 

Șoferii care plecaseră înaintea noastră acum părăseau curtea mănăstirii și unul din ei a oprit să o ia pe Doina, apoi încă un șofer ce se afla în urma noastră, ducându-i pe amândoi în curtea mănăstirii. Pe la ora 16 ajungeam împreună cu Dan la mănăstire, unde ne aștepta mașina scoasă din parcare, gata de plecare. Am așezat gențile în portbagaj după care ne-am îmbarcat și am pornit spre restul grupului. Aici aveam să aflăm că circulam fără lumini pe partea stângă... de fapt fără fază scurtă. De ce oare se arde mai des becul de pe stânga decât cel de pe dreapta? Oare știu și becurile astea că legea spune să ai bec măcar pe stânga și fac intenționat? :D

Eh, am mers până în Măcin așa fără fază scurtă, timp în care, date fiind circumstanțele,  la nivel de mașină, s-a decis de comun acord să mergem direct acasă, adică să sărim peste „ciorba de după tură”. Totuși, în Măcin, am oprit la o benzinărie de unde Dan a  cumpărat un bec nou și l-am înlocuit pe cel ars.

A fost puțină bătaie de cap, dar într-un final mașina avea din nou „doi ochi” :P ... că doar era vorba de schimbarea unui bec nu de curățarea motorului...  Și acum întrebarea care vă bântuie mințile: De câți montaniarzi e nevoie pentru a schimba un bec?? De unul singur, dacă becul vrea să fie schimbat!

Am ajuns la bac pe la 16.44, dar spre deosebire de trecerea de dimineață, asta a fost mai rapidă. Adică nu am mai avut de așteptat prea mult fiindcă era deja aproape plin. În schimb am avut probleme la coborâre, că microbuzul din fața noastră se stricase și bloca ieșirea celorlalți. După ce a fost înlăturat din drum am plecat mai departe.

Pe la ora 17.15 intram în Galați și jumătate de oră mai târziu mă aflam în campus, în fața pubelelor de colectare selectivă  în care și-au găsit sfârșitul deșeurile de pe Măcin.

---

***

---

Mi-am amintit ce nu trebuia să uit să îmi amintesc data trecută când am făcut lista lucrurilor pe care nu trebuia să le fi uitat tura asta.... (v-am amețit destul?) :D Fac o nouă listă....

• poate ar trebui să îmi amintesc să nu mai car atât de multă mâncare la o tură de o zi... să am mai puțin de cărat.
• dar dacă se ușurează rucsacul, cu ce mai ancorez trepiedul?
• apropo de trepied, trebuie să găsesc o metodă mai bună de prindere a lui, că mă incomoda la cățărat și mai ales la coborât și sărituri... sau să mă las de cățărat și sărituri?? Nnnuuu, mai bine găsesc alt sistem de prindere :D
• să îmi amintesc să nu mai pun trepiedul meu lângă altul, mai ales nu în direcția în care bate vântul...

Duminica aceasta iar s-a organizat o ieșire în Dobrogea, și tare aș fi mers și eu, dar nu am avut timp. Am de terminat anumite chestii (pentru școală și nu numai)... Mi-ar fi plăcut să fac proba bețelor abia cumpărate, și tare mă atrăgea tura asta fiindcă au fost puțini înscriși... dacă ar fi stat altfel lucrurile.

Dar unul din avantajele statului acasă e faptul că am reușit să termin acest jurnal. Da, e duminică, și la ora asta probabil mecanturiștii sunt deja acasă, sau în drum spre casă... eu stau și tastez.

Am început să scriu de miercuri noaptea (pe la miezul nopții, ca de obicei), dar abia azi am terminat, după o pauză de câteva zile. Sper să vă placă acest ultim jurnal de munte scris în Galați anul acesta. E ultimul jurnal din Galați, a fost ultima întâlnire cu mecanturiștii, dar nu e ultima plecare pe munte din 2011, fiindcă plănuiesc un Ceahlău între Crăciun și Anul Nou... de fapt abia aștept!

---

Disclaimer!

---

Analizând foarte bine problema zilele astea, așa cum s-a văzut într-un articol  nu foarte vechi, am decis că nu am să promovez blogul ci am să las, ca și până acum, pe cititori să descopere singuri noutățile și, eventual să dea mai departe vestea apariției unui articol, funcție de părerile lor. Consider că am promovat destul până în clipa de față: ați auzit de blog, știți despre mine, nu aveți decât să căutați din proprie inițiativă articolele. Bineînțeles, vă ajut și eu, în sensul că am abonare prin email și feed disponibil (adăugați link-ul în orice feed reader, cum ar fi Google Reader și apare acolo ori de câte ori postez ceva nou. Cei cu cont google au acces și la Reader, chiar dacă încă nu îl folosesc).

Vă ajut dar nu vă dau mură în gură, nu vă trimit link-uri pe mail și nu mă auto-promovez fiindcă nu îmi place. E ca și cum aș cerși vizitele voastre, și nu am să fac asta. Așa cum nu am cerut nimănui să dea share pe facebook sau twitter, deși unii o fac din proprie inițiativă.(nu am cont pe niciunul din acele site-uri, dar văd în statistici ce fac vizitatorii mei.) - Apropo, mulțumesc pentru promovare!

De asemenea, nu am să dau mass-uri cu link, fiindcă e aproximativ același tip de impunere și reclamă care nu mă caracterizează. Dacă îți place ceva și consideri că vrei să vadă și alții, atunci dai mai departe. Eu așa fac!

Spun asta mai ales fiindcă acesta, deși e un jurnal de munte, e un articol personal, pe blogul personal. Nimeni nu e obligat să citească, intră oricine, dar rămân doar cei interesați. Nu știu dacă ați înțeles, dar eu sper că da! Pentru asta a fost inventat feed-ul, nu? (Am să vă explic mai târziu care e treaba cu feed-ul ăsta, în caz că nu știți.)

Mulțumesc celor care au rămas pe această pagină până la final. Înseamnă că nu v-am plictisit de tot :)

de la mine, 

numa' bine