Într-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgâriat
stăruitor
în scoarța unui arbor- - numele --
cu slove mici, stângace și subțiri.
Azi am văzut din întâmplare
cum slovele-au crescut din cale-afară -- uriașe.
Aşa îţi tai şi tu copilo numele
în inima-mi supusă
mărunt, mărunt, ca un ștrengar.
Și după ani
și ani de zile-l vei găsi
cu slove-adânci și uriașe.
(Cresc Amintirile - 1919 - Poemele Luminii - Lucian Blaga)
Aaaa, poemele luminii... :)
ReplyDeleteCand am citit chiar primele randuri/versuri, mi-am amintit de un articol de-al tau, cand ai refacut cu bicicleta o drumetie si cautai copacul pe care te-ai semnat...
EXACT! S-a prins cineva! Uite că mințile noastre gândesc la fel pe alocuri :D
DeleteExact din cauza acelui articol am pus poezia, dar mai ales fiindcă mi-a plăcut metafora inimii scrijelite ca un copac. Da, am pus poezia fiindcă mi-a amintit și mie de acel copac, de acel articol, de acea drumeție.
Mulțumesc!
Da, e frumoasa metafora :) Ce bine-mi pare cand imi functioneaza bine memoria si asociez lucrusoare din astea marunte cam cu ce ar trebui :) Ma simt mai bine cu mine insami, hihi.
Delete