Cresc amintirile



Într-un amurg, sunt ani de-atunci, mi-am zgâriat
stăruitor
în scoarța unui arbor- - numele --
cu slove mici, stângace și subțiri.
Azi am văzut din întâmplare
cum slovele-au crescut din cale-afară -- uriașe.

Aşa îţi tai şi tu copilo numele
în inima-mi supusă
mărunt, mărunt, ca un ștrengar.
Și după ani
și ani de zile-l vei găsi
cu slove-adânci și uriașe.
(Cresc Amintirile - 1919 - Poemele Luminii - Lucian Blaga)

Comments

  1. Aaaa, poemele luminii... :)
    Cand am citit chiar primele randuri/versuri, mi-am amintit de un articol de-al tau, cand ai refacut cu bicicleta o drumetie si cautai copacul pe care te-ai semnat...

    ReplyDelete
    Replies
    1. EXACT! S-a prins cineva! Uite că mințile noastre gândesc la fel pe alocuri :D

      Exact din cauza acelui articol am pus poezia, dar mai ales fiindcă mi-a plăcut metafora inimii scrijelite ca un copac. Da, am pus poezia fiindcă mi-a amintit și mie de acel copac, de acel articol, de acea drumeție.

      Mulțumesc!

      Delete
    2. Da, e frumoasa metafora :) Ce bine-mi pare cand imi functioneaza bine memoria si asociez lucrusoare din astea marunte cam cu ce ar trebui :) Ma simt mai bine cu mine insami, hihi.

      Delete

Post a Comment

Atenție: Este activată moderarea comentariilor pentru articolele mai vechi de 10 zile!

Popular posts from this blog

Cum să... pliezi formatul A1 (video)

Cum să... joci UNO