Gârboavele XC 2012

Sâmbătă 7 Aprilie a avut loc la Galați competiția cross-country de anul acesta (Gârboavele XC - In memoriam Ana Radu). Pentru cei ce nu știu, este vorba de un concurs off road de biciclete, concurs organizat aici la noi dar cu participanți din toată țara.

Au fost, din ce am văzut eu la numerele de înmatriculare, concurenți din Galați, Brăila, Buzău, București, Constanța, Tulcea, Bacău, Iași, Timișoara, (mi s-a șoptit și Covasna)... și dacă am uitat pe cineva, vă rog să îmi spuneți!

Eu?
Eu nu am participat, deși cei care mă cunosc, probabil la asta s-au gândit când au citit cele de mai sus... Nu, eu am fost la acest eveniment doar ca spectator / fotograf.

Păi în primul rând nu știam cum e, și mai important, nu aveam bicicleta în oraș! Oricum, ar trebui să știți că eu nu sunt genul care să participe la concursuri de MTB, eu o folosesc doar pentru pseudo-cicloturismul pe care îl fac. Și oricum, nu pot compara bicicleta mea cu ce minunății mi-a fost dat să văd acolo.

Ce a însemnat pentru mine Gărboavele XC 2012?

A însemnat o experiență foto nouă, minunată, cu o vreme excelentă. O „ședință foto” cu 300 de modele, o zi din care am învățat multe, o zi în care mi-am dat multe palme (mental) fiindcă am ratat ocazii foto grozave...

A însemnat „salivare” continuă... mai întâi la vederea bicicletelor, mai apoi când am văzut camerele foto ale fotografilor oficiali (deși cred că doar Ioana Simen a fost fotograf oficial, iar restul, ca mine... independenți)

A însemnat o zi de trekking, că practic asta am făcut... am mers pe jos tot traseul, în urma concurenților. Și uite aici a fost greșeala mea, și palmele de care vă aminteam mai sus. Nu știam traseul! Adică aveam o vagă imagine de pe harta pe care aruncasem un ochi, dar o vagă imagine face zero-barat pe teren. Așadar, cea mai bună variantă era să merg pe traseu, după marcaje. Problema e că abia după ce am intrat în traseu mi-a venit ideea că ar fi trebuit să merg în sens invers. Da, eu pornisem în urma concurenților, în loc să le ies în față. Mă miram eu de ce sunt singurul fotograf din teren... eram singurul care a mers pe acolo, de aia! Bineînțeles, nici nu știam scurtăturile sau zonele de interes ale traseului, așa că am mers pur și simplu tot drumul. Mi-am zis că am timp să fac pe jos o tură până fac ei 4 sau 7 (avansați).

Timp de jumătate de oră am fost singur prin pădure, abia apoi au apărut primii concurenți:

(avansați - numere roz, începători - numere verzi, fete - numere portocalii)

Da, e drept că ceea ce voiam era să găsesc niște zone spectaculoase, și m-am gândit că mergând pe traseu nu am să ratez nimic. De fapt eram așa optimist încât am crezut că voi ajunge la final înainte să se termine cele 7 ture.

Înțelesesem de pe site că vor pleca și termina avansații, și abia apoi se dă startul pentru amatori... faptul că au pornit doar la câteva minute după, m-a cam dat peste cap.

Ceea ce mi-a plăcut foarte mult e că acești oameni sunt obișnuiți cu asta, sunt sportivi, au participat la mai multe concursuri, sunt acomodați cu blițuri și camere îndreptate spre ei. Îmi plăcea enorm când zâmbeau, când salutau sau făceau orice fel de gest pentru cameră, dar cel mai mult mi-a plăcut când mulțumeau... Ei îmi mulțumeau pentru că făceam ceea ce îmi place... cât de grozav e asta? Prima oară eram gen: CE? Eu ar trebui să-ți mulțumesc că îmi „pozezi”.

Din păcate, exact ceea ce voiam să prind am ratat, deși concurentul venise cu ideea. Voiam să prind o săritură sau ceva similar.. să prind o bicicletă în aer, dar nu am avut decât o ocazie. Nu eram pregătit, numărul 6 venea în viteză spunând ceva de genul: dacă mă prinzi în aer ... uite acum vin! Din păcate acea săritură fu exact lângă mine, iar eu aveam montat teleobiectivul... (deci nu aveam cum să îl prind în cadru decât dacă eram la distanță). În poza de mai jos, „prindea viteză”. 

Ăsta a fost primul eșec din acea zi! (FAIL #1)

La un moment dat mi-am dat seama că eram departe în traseu și eram singura persoană pe care o vedeau concurenții. Tare de folos le-aș fi fost dacă aveam ceva echipament la mine sau dacă eram mai informat... sau dacă eram organizator. Aș fi fost de folos să am la mine o pompă, dar mi-am dat seama abia când m-a întrebat un tip dacă nu cumva am la mine așa ceva. 

Apropo de pompă, mi-a  plăcut de numărul 37 pentru că s-a oprit să ajute colegul care făcuse pană. Nu sunt din aceeași echipă, fiindcă nu au același echipament, dar probabil se cunoșteau de la alte concursuri. (cel cu verde face parte din echipa Pelicanul Tulcea, iar cel negru nu e verde.. deci nu e pelican - de aia zic eu că nu erau din aceeași echipă).

Între timp am devenit mai informat: se pare că amândoi concurenții erau pelicani, așa cum puteți afla din discuția de mai jos, așa că am să reformulez puțin, sper, fără să deranjez pe nimeni.

Adi, pelicanul, cel cu pana, m-a găsit mai întâi pe mine, întrebându-mă dacă nu cumva știu vreo scurtătură. Răspunsul fu negativ (FAIL #2). Mai apoi a trecut pe lângă noi Calinasu (numărul 37) și a spus că are o cameră de rezervă pe care i-o poate oferi. Pelicanul Adi nu a vrut să accepte, să nu îi strice timpul colegului, dar acesta a afirmat: „Hei, stai fără grijă, mergem de plăcere! Nu durează mult să o facem...” Bravo! Foarte frumos! Și cu această ocazie salut și Pelicanii...

Dar am făcut și eu un lucru bun.. sau două. Primul a fost să ofer un baton de ciocolată lui Robert, că el a uitat să-și pună „la pachet” ... iar al doilea lucru a fost să ajut un domn căruia i se aburiseră ochelarii. I-am făcut poză și el, când a ajuns în dreptul meu a deschis direct dialogul: O rugăminte am la tine: ochelarii. Inițial nu știam exact ce dorește să le fac, dar a continuat: de tricou e bine, că nu mai vedem nimic. Ajunsesem să mă uit peste ei. Atunci am observat că ochelarii erau plini de picături, normal că nu mai vedea nimic. Eh, nenea avea și cameră video, așa că, dacă am să pun mâna pe filmuleț, și dacă nu a tăiat partea asta la montaj, am să revin cu dialogul exact :D

De la el am aflat că drumul în continuare e destul de plictisitor, e mult teren drept, apoi o coborâre spectaculoasă... Eheheh, acolo trebuie să ajung și eu! Bineînțeles că până acolo am făcut alte sute de poze... dar am ajuns într-un final la coborârea prin serpentine (printre copaci).. am făcut câteva poze și am coborât. După acea serpentină” am continuat traseul, urcând un deal destul de abrupt (foarte puțini au pedalat tot dealul, majoritatea au împins bicicleta - dar ținem cont că era deja a 3-a sau a 4-a parcurgere). Când am văzut că în deal ajungeam la un drum forestier, am presupus că finalul traseului e aproape așa că m-am întors la „coborârea aia periculoasă” să mai fac poze.

Și am stat acolo cam o tură întreagă. Știu asta fiindcă l-am văzut pe Ionuț Toncu (HPM - Iași) de două ori (el era singura figură cunoscută pe acolo). Atunci mi-am dat seama că Robert nu are să mai apară (că pe el în așteptam) și am plecat în continuare pe traseu, Acum aveam să aflu că finalul nu era așa aproape cum credeam, ba dimpotrivă mai era o coborâre și mai frumoasă, urmată de câteva viraje strânse... locuri perfecte pentru fotografii. 

Aici mi-am dat seama de propria prostie. (epic FAIL). Mi-am dat seama că de fapt aici au stat fotografii toată ziua, că aici era punctul cel mai important din cursă, undeva pe aici ar fi trebuit să stau când erau concurenții pe traseu... 

Dar eu găseam zona tocmai în ultima tură, când mai erau maxim 5 oameni pe traseu, plus cei din check-point (ei chiar m-au întrebat mirați: Tu încă mai faci poze?? Dar de unde vii? cu un ton care sugera... până acum unde ai fost? Le-am spus că am făcut tot traseul pe jos. 

Am prins unul sau doi bicicliști ieșind din curbele alea de care vă ziceam, ba unul chiar era să iasă de pe traseu din cauza vitezei... de fapt a ieșit puțin de pe potecă. Vă dați seama ce fain a fost când erau mulți?

Mi-am continuat drumul spre linia de sosire, drum care era aproape la fel de pustiu ca la început...

Și apoi, după vreo 15 minute ajungeam și eu la finish, acum când totul se cam terminase. M-am plimbat puțin prin curte, am urmărit cum strângeau organizatorii tot echipamentul și apoi surpriză.. Când totul era strâns a apărut și ultimul concurent... dar nimeni nu îl băga în seamă. Din fericire au mai găsit și pentru el ceva de băut și l-am luat la întrebări imediat ce a realizat lumea ce e cu el..

Cam trist să ajungi la finish dar să nu te bage nimeni în seamă, dar FELICITĂRI! a terminat concursul pe un MTB DHS, o bicicletă net inferioară celorlalte, deloc echipată pentru așa ceva, cu niște coarne uriașe. Ba chiar întreba Ioana (cred că nu greșesc numele): cum ai trecut printre copacii ăia cu ghidonul ăsta?.

Felicitări numărul 226 (avansați) le-ai arătat tu lor, tuturor celor cu biciclete scumpe... Mi-ai dat curaj să particip și eu anul viitor! Dar în cazul meu nu e numai o problemă de bicicletă ci mai e și de sănătate... dar am să încerc, promit!

Da, am pierdut sosirea primilor concurenți, am pierdut euforia de atunci, dar l-am prins pe ultimul... e și asta ceva, nu? Oricum, fotograful oficial era acolo așa că sunt poze foarte frumoase de la sosire pentru ceilalți concurenți. Eu am făcut poze doar din depărtare, nu mi-am permis să mă bag „în sufletul lor”

---

Să vedem... vorbeam despre ce a însemnat pentru mine Gârboavele XC 2012...

Pe lângă cele enumerate, a mai însemnat o zi călduroasă, sete mare și foame... venisem cu câteva chestii în rucsac, dar rucsacul era în mașina lui Robert, iar eu eram departe în traseu. Am considerat că e inutil să îl car cu mine, că îmi ajungea geanta de la cameră. Aveam 0.5l apă, dar s-a dovedit insuficientă cantitatea...iar de mâncare am mâncat doar un baton de ciocolată. 

Nu mă plâng, au fost chestii mai grave în acea zi, de exemplu rateurile date din punct de vedere fotografic, faptul că nu am socializat cu nimeni, deși ar fi trebuit să intru în discuție cu ceilalți fotografi... Acum, am o tonă de poze și nimeni care să le ceară fiindcă nu mă cunoaște nimeni (încă).  

De fapt nu sunt o tonă.. am avut 25Gb de cadre RAW, iar în final au rămas vreo 570 imagini pe care m-am tot chinuit să le pun undeva online, accesibil tuturor. Picasa Web Albums nu m-a ajutat, că depășeam spațiul de depozitare, transfer.ro pică din start că e limitat la 1Gb, server propriu nu am, pe box.com nu permite descărcarea întregului folder (doar fișiere, și nu cred că stă nimeni să dea de 500 de ori click pe download)... Am ajuns până la urmă la skydrive, deși îmi era și el antipatic... Acum încă mai încarc, iar apoi voi face link-ul public, tuturor celor interesați.

Dacă citești acest articol, în primul rând: Felicitări pentru răbdare! (iar am scris mult), în al doilea rând aștept să mă contactezi pentru a primi pozele :) ( YM: radhoo_11 ; cont facebook nu am! )

Cam asta a fost prima mea ședință foto sportivă! Data viitoare sunt încrezător că va fi mai bine... poate am să și socializez cu fotografii, dar la cât sunt eu de timid... mă cam îndoiesc :( 

Învăț, cu pași mici!

---

Concluzii?

Frumos concurs, bestială vreme... mă tentează să încerc și eu cu „tancul” meu anul viitor... sau poate îmi cumpăr o bicicletă nouă, dintr-asta faină... 

Felicitări concurenților și mult succes la următoarea competiție! (probabil cea de la Iași?)

de la mine,

numa' bine