final de iunie, la jumătatea lui iulie

Așa cum v-am anunțat, în iunie eram destul de hotărât să părăsesc Galațiul pe bicicletă, dar vremea nu mi-a fost prielnică așa că am plecat ca tot omul normal cu microbuzul (neinteresant, dar am mai dus o parte din bagaje acasă).

Vremea a venit să mă întorc la Galați pentru a finaliza niște treburi la facultate și pentru a elibera camera de cămin. Astfel am depozitat frigiderul și cuptorul cu microunde în garajul unor prieteni și urma să plec acasă. Vorbind cu Sena am decis să plec abia vineri seara când se întorcea el de la București. Mă gândeam că așa reușesc să duc toate bagajele chiar dacă ajungeam acasă mai târziu decât planificat inițial. Din păcate am aflat că nu mai vine prin Galați fiindcă ar fi un ocol prea mare, mai ales că avea pasageri deja în mașină.

Dat fiind faptul că sâmbătă trebuia să fiu acasă deoarece urma să sosească lemnul pentru casă, am făcut rezervare pentru microbuzul de dimineață, deși încă nu știam ce voi face cu bicicleta (unde o voi lăsa pe vară?). Lucrurile s-au mai schimbat, comanda de lemn s-a anulat apoi s-a schimbat termenul de livrare pentru luni sau marți așa că nu mai eram constrâns de timp pentru a ajunge acasă. Primul lucru care mi-a venit în minte a fost: pot pleca pe bicicletă acasă, nu mai e nevoie să îmi bat capul cu depozitarea ei!


Păi dacă asta era stabilit nu avea decât să îmi refac bagajele (în conformitate cu nevoile de pe drum) și să mai „cazez” de unele chestii pe care nu le puteam căra (monitorul, cutia de la laptop și alte chestii care nu îmi mai folosesc până la anul în cămin)....ăă și să fac niște cumpărături pentru drum....ceva de mâncare pe lângă ce mai aveam deja. Conform calculelor, mi-ar fi ajuns pentru două zile normale...mâncare și mai important dulciuri...bomboane pentru a-mi face plinul cu zahăr și energie...vreo două batoane proteice și ciocolată...everything a growing boy needs.

Oki, acestea fiind spuse și făcute, pe la ora 20 seara m-am băgat la somn, cu geamul deschis și nu foarte îmbrăcat fiindcă era cald (dar și fiindcă nu prea aveam haine la mine, exceptând cele de bicicletă). Pe la ora 22 m-am trezit de la mâncărime deoarece țânțarii m-au servit la cină...Am închis deci geamul și am luat draperia ca să mă învelesc...măsuri disperate în situații disperate: am murit de cald, dar măcar am dormit fără alte pișcături de țânțar.

Recunosc, o călătorie cu bicicleta de la Galați la Roman e o provocare pe plan personal fiindcă nu am mai călătorit niciodată singur, nu am mai stat pe drum mai multe zile fără camarazi, fără să am cort sau sac de dormit, dar eram hotărât să fac asta, să îmi testez forțele și să mă bucur de vacanță, în sfârșit! Dacă alții pot eu de ce nu aș putea, și pe lângă asta mai e și ideea asta a mea de a fi unic, sau de a face ce nu mulți fac! Poate sunt puțin mai nebun decât majoritatea lumii?

Trezire la ora 02.30, duș rapid și pregătire de plecare. Problema principală era că geanta de pe portbagaj obtura vizibilitatea „luminii de coadă” așa că am fost forțat să caut altă poziție pentru licuriciul roșu. După câteva încercări și după ce am rupt o bucată de portbagaj, am improvizat un suport dintr-un PET de 1l pe care l-am strivit și înghesit între geantă și portbagaj. Licuriciul, destinat prinderii pe țeava de la șa,  l-am prins cu ajutorul suportului său pe dopul sticlei. Problemă rezolvată, putem pleca :)

( PS: sticla o fi de la energizant, dar nu era a mea ci a lui Vali. Am găsit-o în cameră vineri când am făcut curat și mă bucur că nu am aruncat-o prea departe. De când cu inima m-am lăsat de ele, deși la  fiecare tură precedentă obișnuiam să am un litru de „energie” în termos, pe lângă apa aferentă.)

Și plecat-am fost, cu noaptea-n cap, pe la ora 04:10 ieșeam din Galați cu frica de necunoscut dar optimist. Frica de necunoscut înseamnând oare câți câini sunt la ieșire din oraș?

 Nu aveam alte probleme, nu mă temeam de altceva pe drum decât de câinii care tind să fie mai violenți noptea. Și totul era bine în afară, dar cum vedeam un indicator de localitate, începeam să fiu cu ochii în patru și să mă rog să nu dau peste câini... Prin localitatea Vasile Alecsandri era s-o încasez de la o turmă de canini, dar din fericire atenția lor a fost concentrată pe scuterul ce a pornit în trombă din fața lor chiar cu puțin timp înainte ca eu să ajung în zona lor de atac. Am trecut ca prin urechile acului în timp ce ei fugăreau și lătrau motoscuterul.

Dar slavă Domnului a fost totul ok, nu m-au fugărit câinii și s-a luminat afară fără incidente. Mai exact pe la ora 5 s-a crăpat de ziuă și au început să mai treacă emoțiile legate de căței..

Asta e singura poză cu mine din toată excursia...cerul era mult mai frumos decât de poate vedea, dar asta e, camera telefonului nu e cine știe ce... Timpul tot trecea, pedalam de zor și fără oprire. Pe la ora 6 i-am dat sms lui Bogdan să îl anunț să nu mai aștepte și să anuleze rezervarea fiindcă m-am hotărât să plec pe bicicletă. Văzând că am avansat destul de bine în cele două ore m-am gândit că la ora 8 trebuie să fiu în Tecuci, și mă voi întâlni cu Bogdan. De fapt, Tecuci la ora 8 era prima țintă auto-impusă, și am pedalat cu spor având asta în gând. Oricum, singur pe drum trebuie să îți ții mintea ocupată cu ceva, și aproximarea distanței și a duratelor de timp era un gând util.

Pe la Piscu am făcut prima și singura pauză importantă, când mi-am oprit luminile, am dat jos vesta portocalie și am mâncat o banană. Nu știu dacă au ceva efecte energizante sau sunt sursă de calorii sau dacă fac vreun bine în mod special, dar îmi luasem de vineri banane și fiindcă nu le-am terminat mi-au rămas și pentru drum câteva. De asemenea, un lucru foarte important în acestă pauză a fost să îmi dau jos rucsacul și să îl leg pe geanta de pe portbagaj. Așa cum am mai spus în relatările anterioare, nu îmi place să pedalez cu rucsac în spate, și sunt sigur că mi-ați da dreptate dacă ați merge mult pe bicicletă.

Prin localitatea Tudor Vladimirescu m-a depășit o dacie papuc albastră echipată pentru transport termopan, din care a zburat o hârtie. Fiindcă întâmplarea s-a petrecut în dreptul meu, hârtia a căzut în urma noastră așa că am presupus că era vreo etichetă de la geamuri. Mai apoi am observat că asemenea hârtii zburau la perioade egale de timp din mașină și am înțeles despre ce era vorba: promovarea firmei de termopane. Niște tâmpiți care fac mizerie pe străzi cu fluturașii lor roz. O firmă din Brăila, nu zic care să nu fac reclamă (știți ce se zice, pozitivă sau negativă, reclama e tot reclamă).
O altă pauză, de data asta scurtă, a fost la Ivești când m-am oprit să fac plinul de apă.

Optimismul a dat rezultate și pe la 7.50 intram în Tecuci. Deși m-am gândit să merg direct către următoarea țintă, Mărășești, am făcut un ocol pe la autogară, poate, poate mă întâlnesc cu Bogdan. Bogdan e noul vechi șofer de pe cursa Galați-Roman și retur (nou fiindcă eu am cunoscut alți șoferi când am început să circul pe ruta asta, șoferi care acum rulează pe alte curse, vechi fiindcă el a fost înaintea celor doi cunoscuți mie - i hope that makes sense). Așadar m-am îndreptat spre autogară și am luat o înghețată.


Abia ce am apucat să mușc din ea că am zărit mașina de Galați. M-am apropiat și am așteptat să coboare șoferul. Bogdan nici nu mă observase, dar după ce a coborât, observându-mi privirea familiară și-a amintit. a venit zâmbind și uimit.
„Tu chiar ai făcut-o?” ”Am crezut că îți bați joc de mine când am citit sms-ul, râdeam dimineață cu colegii la dispecerat: uite mă ce zice ăsta” Cam asta a fost reacția lui. „Să știi că după ce termin cu șofatul îmi iau și eu o bicicletă”. Am mai schimbat câteva vorbe, am mai discutat câteva chestii, el a prezis că voi ajunge pe la ora 19 acasă, eu i-am zis că voi ajunge abia a doua zi și că ne vom reîntâlni diseară când se întoarce și probabil duminică, dacă tot el e la volan (mai are un coleg).

Nu am stat mult și am pornit din nou la drum, și nu cred că aveam o țintă stabilită, destinația se știe, dar abia mai târziu mi-am impus ca la 11 să ajung la Adjud. Nu mulți știu, chiar din cei care stau înpartea de sud-est că după Tecuci, la Cosmești există un pod măreț peste Siret. Este o capodoperă a tehnologiei de nituire, e un pod care asigură traversarea râului atât mașinilor cât și trenurilor, fiind pe două nivele. E drept că pentru nevoile actuale e cam îngust și calitatea asfaltului e sub limita bunului simț, plin de găuri și denivelări, dar e și solicitat de toate mașinile care traversează zilnic, inclusiv camioane și autobuze. Așa cum spuneam calitatea pozei nu e un lucru cu care să mă laud, dar dacă priviți atent se poate observa și un tren cu două vagoane care tocmai traversase podul. Pentru mine nu era mare noutate anul trecut când am fost cu Radian și băieții în excursie la mănăstiri dar am văzut că mulți priveau uimiți...eu pe aici trec de fiecare dată când plec sau mă întorc de acasă, indiferent de mijlocul de transport. La intrarea în tunel era limitare de viteză la 10km/h, iar eu, rulând cu 20km/h eram depășit de toți (atunci când nu circula nimeni din sens opus, că altfel e imposibil) E clar că lumea depășea cu mai bine de 15km/h limita de viteză, deci unde e radarul să îi amendeze??

Din păcate Cosmești e lipsit de fântâni așa că resursele mele de apă se cam diminuau. Abia așteptam intersecția de la Tișița, mai ales că speram să găsesc și ceva vânzători de pepeni. Și parcă drumul nu se mai termina, fiindcă eram însetat și drumul era pustiu, nimic până la Tișița...doar eu, asfaltul și calea ferată în drepta (asta până când a dispărut și ea).
Ajuns finalmente la Tișița am tăiat linia continuă spre fastfood cu gândul să cer apă, dar doamna de acolo m-a trimis în spate unde era o cișmea (era de fapt o țeavă cu robinet care ieșea din pământ vreo 50cm, dar era perfectă pentru setea mea). După Tișița urma pasajul cel frumos peste calea ferată, acela care separă sensurile nu doar prin gard ci și prin diferență de nivel:

Bine, de fapt poza e făcută să arate distanța pe care o aveam de parcurs până la destinație. Aici, observând că e doar ora 09.25 am început să gândesc, ușor optimist la eventualitatea în care aș ajunge la Roman în aceeași zi. Mai ales că peste câteva minute eram la Mărășești, unde conform calculelor anterioare voiam să înnoptez:

Antrenat de asemenea gând optimist am pornit mai departe spre Adjud.

După Tișița și până aproape de Adjud se pot observa tronsoane din ce avea să fie un canal navigabil între nordul țării și Dunăre, dacă mai trăia tovarășul Ceaușescu. Fie ce-o fi fost, omul ăsta a făcut unele chestii minunate. Nebun sau nu, un canal navigabil era o idee superbă. Vă dați seama că toată marfa ar fi fost transportată cu nave, nu cu tiruri, asta înseamnă trafic mai lejer, mai puține accidente, eficiență și diversitate. Poate că, dacă reușea, acum v-aș fi povestit cum am venit de la Galați la Roman cu barca. Dar românii au avut tendința să distrugă tot ce a făcut, fără să analizeze, fără să continue acele proiecte bune. Sincer să fiu, urăsc politica și nu discut aici politică, dar dacă mai trăia, cred că am fi avut o infrastructură mult mai bună, poate am fi mai aproape de nivelul celorlalte țări. Poate am fi avut și noi autostrăzi adevărate și mai puține ruine.

E atât de trist, tot drumul vezi chestii falimentate, parcări distruse, pe la Mărășești dormitau de câțiva ani niște clădiri dezafectate, arătau ca după război..abia de curând le-a fost curmată suferința și au fost demolate. Dar să nu intru în polemici de genul că intru în depresie că încep să mă gândesc la toate construcţiile şi clădirile care stau inutile sub soare, mastodonţi de genul CUG-ului din Iaşi. Mă doare sufletul când văd cum arată acum şi îmi imaginez ce fabulos trebuie să fi fost în trecut.

Cei 30km până la Adjud au fost o joacă şi am ajuns acolo puţin înainte de ora 11, după ce am făcut o mică pauză de gustărică la Hareţ. Prin gustărică vreau să spun o ultimă banană şi un baton proteic. Primul meu baton proteic ever şi pot spune că nu am fost prea plăcut impresionat...are gust destul de nasol, dar cică e bun că dă energie, aşa că „baba la frumusețe suferă”. Dar ajuns la Adjud am observat ceva ce nu observasem până acum din mașină (2009) sau din microbus: monumentul de la intrare, sau cum altfel să îi spun?

E drept că de obicei sunt cam somnoros şi cam dorm în microbuz dimineața, doar la întoarcere sunt mai atent la drum, că e în miezul zilei, dar la ieșirea din oraș nu mai e același panou :P
Problema în Adjud e că nu găsești cișmea de apă, cel puțin nu pe unde am mers eu. M-am mulțumit cu o înghețată de la un chioșc (nici măcar nu mi-a plăcut așa tare, nu mai iau niciodată dintr-aia). Ne găsind apă am ieșit din oraș cu speranța caselor de la ieșire...care aveam să aflu că nu prea existau, dar am găsit un magazin ce comercializa utilaje agricole și avea curtea cimentată proaspăt spălată, așa că am intrat în curte și am cerut niște apă. Doamna de acolo, foarte primitoare s-a oferit să îmi dea o sticlă de apă minerală, dar i-am zis că prefer apa de la robinet. Același lucru i l-am sugerat și când mi-a oferit apă plată. I-am mulțumit frumos, dar i-am spus că prefer apa de la robinet. Am mulțumit pentru ospitalitate și am pornit la drum din nou.
Următorul target era deci Bacău, unde speram să ajung pe la ora 14.


Pe la 11.34 părăseam județul Vrancea în favoarea vecinului său, Bacău. Drumul e frumos, vremea e bună, păcat că apa se cam încălzise și era pe terminate. În stânga și dreapta tractoare pe câmpuri și uneori baloți proaspăt legați

Oboseala se simțea, dar eram nerăbdător să ajung. Bacău era totuși departe așa că îmi axam atenție pe localitatea imediat următoare, încercând să îmi amintesc semnalmentele observate din mașină.

Prin Valea Seacă m-am oprit să alimentez cu apă de la o fântână cu două găleți. Prima oară m-am mirat, de ce are două două tambururi pe care se înfășurau respectiv două fire metalice. Începând să cobor găleata folosind roata clasică de lemn (minunat :x) am băgat de seamă că sunt două găleți, și în scurt timp am dedus de ce: fântâna e foarte adâncă, și durează atât de mult să cobori/ridici găleata încât te plictisești. Chiar dacă folosirea a două găleți legate pe fire bobinate în sensuri opuse înjumătățește timpul necesar scoaterii apei, tot am stat vreo două minute să obțin apa.

Gălețile din metal solid oferă greutatea necesară scufundării fără probleme pentru umplere.
Tot aici mi-am dat seama de ce se numește așa localitatea, adică e sec ca într-o vale să urci mai mult decât cobori, indiferent din ce sens vii.

Mai aveam 30 de km până la Bacău când m-am hotărât să  fac o pauză de masă. Era aproape ora 13 și deja îmi schimbasem targetul de Bacău pentru ora 14.30 sau chiar 15. Asta fiindcă s-au schimbat condițiile de drum și temperatură. Până pe la Adjud drumul a fost relativ drept, dar apoi au început tot feluri de valuri pe asfalt, adică mici dealuri de urcat. Asta combinat cu oboseala, căldura și setea m-au mai încetinit.

Pauza de masă am făcut-o în singura parcare parțial umbrită pe care am găsit-o, deși cam distrusă și plină de gunoaie, cu o fostă fântână plină și ea cu crengi și gunoaie, fântână pe marginea căreia am luat masa; aș fi stat la masa cea mică de beton, dar era prea mult soare. Mi-am zis ca măcar la masă să stau la umbră. Parcările pe minunatul nostru drum european au panouri care îndeamnă la păstrarea curățeniei și aruncarea deșeurilor în locurile amenajate, dar( ....dar, mereu e un dar la noi).. coșurile de gunoi sunt pline la refuz, gunoaie erau peste tot în jur, și pe lângă asta unele parcări de pe drum nici nu au coș, ci doar panoul.

Cât am stat în pauză s-a mai oprit o mașină pentru un pipi și a plecat rapid, apoi a venit un tir. Ca și mine, se odihnea. La un moment dat a coborât șoferul și a intrat în discuție cu mine. De unde vin, unde merg...chestii tipice. „Wow, eu nu aș face asta nici să mă plătești” „M-am plimbat și eu acum câteva zile dar eram mort de oboseală după scurt timp și am avut febră musculară” Am mai discutat puțin despre călătorii și despre drum, ne-am urat drum bun și am plecat. El a continuat pauza.

Imediat după asta am intrat în Răcăciuni și am alimentat cu apă de la o doamnă cumsecade. M-a poftit în curte și mi-a lăsat acces la robinet spunând să las să curgă ca să se mai răcească. Din păcate apa nuera foarte bună, nu știu dacă ei știau sau se obișnuiseră cu gustul. Când am băut atunci, însetat nu am băgat de seama, dar mai apoi am constatat că era foarte amară. Păcat căci doamna chiar a fost ospitalieră. Neavând altă apă am consumat-o pe aia până am dat de altă sursă.

Deși mă temeam că ies din program, iată că la ora 14.25 intram în Bacău, conform graficului și mă îndreptam spre centrul orașului. Știam că drumul e prin centru, dar microbuzul merge pe variantă de aproape un an, așa că mi-am zis să merg și eu pe acolo, că poate o fi mai scurt. Planul inițial era să fac o pauză binemeritată în Bacău, să mânânc o înghețată, să beau apă, să mă odihnesc. Problema e că am vrut să evit podul de la intrare așa că am mers după indicatoarele de deviere (cele care indicau restricționau accesul camioanelor și le indica ruta spre Suceava Vaslui și Piatra Neamț). Așadar nu era intrarea pe unde mergea microbuzul de Galați, dar mi-am zis că o fi începutul variantei. Am mers deci pe variantă, și al un moment dat drumul se separă în două, unul spre Piatra Neamț și altul spre Suceava/Vaslui.

Din instinct am pornit spre Piatra, și mergeam cu speranța că mă voi intersecta cât de curând cu drumul deja cunoscut de mine....M-am oprit la un moment dat și am scos harta. Pe hartă Piatra Neamț are altă ieșire din Bacău față de Roman și Suceava, așa că m-am întors din drum și am ales a doua variantă. Și am tot mers, zi de vară până-n seară....de mi s-a uscat limba...nu prea îmi plăcea varianta asta că era de-a dreptul pe lângă oraș, dar măcar am văzut circuitul de carting și mașinuțele care zumzăiau pe acolo agitate. Am tot mers până am ajuns la un pod în construcție care limita traficul prin semafor la o singură bandă...după traversarea podului lung și urât am ieșit din oraș și am intrat într-o altă localitate. Aruncând rapid un ochi pe hartă (vorba vine, că până am desfăcut harta a durat puțin) am depistat că AM GREȘIT IEȘIREA..mergeam spre Vaslui...eroare groaznică, fiindcă tocmai mersesem câțiva kilometri. M-am întors deci din drum, am traversat din nou podul și eram hotărât să merg până la strada principală din centru...asta până am dat peste un microbuz București-Bacău-Roman...exact după ce am trecut de intersecția amintită mai sus.

Am văzut că a virat stânga pe drumul pe care pornisem eu inițial și mi-am dat o palmă mental....apoi am pornit și eu după el. Am mai mers destul înainte să ajung la șoseaua de centură corectă, pe care ar fi trebuit să ajung dacă viram corect, după podul pe care l-am evitat. Asta e, să-mie fie învățătură de minte să nu mai merg niciodată pe variante și centuri, că alea sunt doar pentru tiruri :). Am pierdut astfel o oră întreagă în Bacău pedalând de nebun pe centură, în loc să mă odihnesc și să mănânc o înghețată, de exemplu.

Nu am mai stat la discuții, am părăsit orașul pe la ora 15.30, cu gândul să găsesc apă la prima casă binevoitoare.

În schimb am găsit o fântână de la care am alimentat ambele bidoane de apă și am pornit la drum. Indicatoarele arătau cam 32 km până la Roman, și eu eram destul de obosit, mai ales că ieșirea din Bacău fusese un deal destul de mare relativ la restul drumului până acum.

E drept că de aici încolo nu prea am găsit nimic interesant, decât aceeași căldură și pustiu pe drum, aceleași parcări goale în soare dar s-a întâmplat ceva nou. Pedala, vechea mea prietenă a început să se desfacă. Pardon, nu pedala ci brațul pedalier. E din aluminiu și de vreo  lună mă tot deranjează. La început credeam că doar s-a slăbit așa că l-am strâns. Abia apoi am înțeles că s-a deformat și nu mai era perfect pătrat profilul, așa că oricât aș strânge, nu mai era de durată. M-a ținut destul de bine de când am strâns ultima oară, dar a fost nevoie de o pauză de întreținere. Nu cred că am strâns destul de bine căci peste câțiva kilometri a fost nevoie de altă pauză. De data asta am pus mai mult suflet în operațiun și a fost totul ok. Pentru cunoscători: e atât de lărgită gaura încât atunci când strâng la maxim filetul axului iese în afară față de nivelul brațului cu vreo 3-4mm (când, la un braț normal, strâns la maxim ar mai fi loc și de un capac)

Tot pedalând de zor observ că cerul s-a cam schimbat, soarele dispăruse, era cam înnorat. Dacă nu era vară aș fi crezut că e seară, dar era prea devreme să se înnopteze. La ora 17.10 făceam ultima schimbare de județe din această excursie.

Cred că suntem județul cu cel mai HI-TECH panou de limitare. Așa e și spre Iași, un panou luminat cu LED-uri și panou solar....mai bine investeau în parcări curate decât stâlpul ăsta metalic și post-modernist. Eu sunt un clasic, prefer orașele/județele care au un simbol vechi de intrare în oraș sau județ (e drept că de obicei la județe e doar un panou, dar unele chiar au monumente frumoase. Cred că pe viitor voi face o asemenea excursie cu tematica: Monumentul de la intrare. Sau mai multe excursii :)

Romanul se apropia din ce în ce mai tare și eu eram din ce în ce mai obosit. Mai erau 14 km până la destinație când cerul a început să plângă; i se rupea sufletul de suferința mea. M-am oprit să acopăr gențile cu husa de ploaie (șmecher nu? au venit de-a gata cu husă de ploaie fluorescentă - adică galbenul ăla pe care îl poartă poliția). Dar ploaia nu a început, și m-am bucurat că nu am fost nevoit să pun la încercare husa, fiindcă e un fel de fâș care cred că ar proteja doar parțial, așa cum geaca mea din clasa a 12-a proteja doar de formă, că tot ce aveam în buzunare era fleașcă :( . În schimb m-a udat puțin, cât să nu treacă apa prin rucsac (el nu avea husă). Mai grav a fost că a început să bată vântul.

Mai aveam vreo 7 km și parcă nu se mai termina drumul. Bătea un vânt groaznic din lateral și abia reușeam să mă deplasez. Eram terminat de oboseală și exact ce nu voiam era un vânt care să îmi îngreuneze drumul. Pe măsură ce înaintam parcă mai tare bătea vântul. Eram în câmp deschis, nimic care să obtureze vântul, nimic care să mă adăpostească, treceau camioane cu viteză și provocau curenți puternici de aer, mai mai să mă dea jos de câteva ori. Ajunsesem să merg pe foaia mică la viteza de pas a unui om, doar ca să pot înainta. Bătea vântul de spulbera tot, nu era vreme de ochelari de soare dar îi țineam ca să nu îmi intre praf în ochi, vizibilitate proastă, vânt puternic, mașini pe drum....nebunie.

Îmi imaginam de dimineață că ultima parte va fi cea mai grea din cauza stării de „are we there yet?” și din cauza oboselii dar nu mă așteptam la așa schimbări drastice de vreme, nu mă deranja puțină ploaie dar așa un vânt groaznic de înclina porumbul la 45 de grade nu voiam să întâlnesc.

Tot ce mai speram acum era să ajung cât mai repede la Horia, să fiu ferit de vânt în localitate. Nici când am ajuns nu am avut noroc să scap de vânt..m-a urmărit chiar și până în oraș, ba mai mult, traversând podul peste moldova a început să plouă rar dar cu picături mari. M-am oprit la peco să îmi trag sufletul dar ploaia, bătută de vânt intra și sub copertină, așa că m-am pornit din nou. Pauză am făcut abia pe  la jumătatea rampei spre hotel Roman. Am stat pe bancă și am imortalizat momentul sosirii în oraș

Ai zice că e reclamă la mașină, dar de fapt e poza făcută să îmi memoreze ora 18.09, adică pe la 18.00 intram în oraș. Nu e cea mai reușită poză dar pe când intram în oraș eram preocupat cu drumul, cu ploaia și mai ales cu vântul fiindcă mă aflam pe pod, adică în spațiu deschis, nu mă gândeam la fotografii.

Cred că pe la ora 19 eram acasă. Abia ajuns, după ce am desfăcut tot de pe bicicletă și le-am urcat pe scări mi-am dat seama de câtă greutate am cărat în total pe parcursul zilei. Puțin după ce am ajuns s-au deschis cerurile și a început să toarne serios. A devenit totul nămol și bălți.

A fost cu adevărat o minune să ajung în aceeași zi la destinație. 229 km într-o singură zi  (235 conform Google maps, 248.09 conform computer-ului de bord) e un adevărat record cicloturistic personal. Am circulat cu o medie de 20km/h și a durat aproximativ 16 ore și 30 minute de la cămin din Galați până la bloc în Roman. Viteza maxima atinsă a fost de 48km/h într-o vale nu foarte mare, datorită poziției aerodinamice adoptate. (am depășit maximul stabilit la ieșirea din Galați).

E o experiență plăcută, și deși cu o zi înainte mă gândisem și achiziționasem cremă de protecție, am uitat să o folosesc și drept urmare m-am ars. E drept că la ora la care am plecat nu era nevoie, că nu era nici soare, iar mai apoi nu am mai făcut pauze, după cum ați observat am pedalat aproape continuu, motivat de nu știu ce. Așa sunt eu când călătoresc singur... trag la maxim. Nu regret, nu ar fi fost așa obositor dacă nu era vântul dinainte de Roman, și aș fi ok azi dacă mă dădeam cu cremă (mă ustură genunchii, gambele și foarte puțin mâinile (că ele au mai văzut soarele anul ăsta). De asemenea am făcut cu vechea problemă a ciclismului: durerea în fund....glumă, glumă, dar serios vorbind: AU! a fost destul de dureros și uneori mă mai ridicam în picioare sau mai schimbam poziția pe șa, dar tot mă durea. Ajuns acasă am înțeles și de ce. Cine merge pe bicicletă vara mult timp știe, nu e nevoie să explic sau să ilustrez în imagini.

E plăcut să călătorești, îmi place că alți drumeți te salută, de obicei motocicliști sau uneori bicicliști (cei care nu sunt prea înfumurați să o facă) și șoferi. Ba tura asta am avut o surpriză, pe sens cu mine a venit o dubă care a claxonat, i-am întins mâna ca de obicei dar el a ajuns în drept cu mine și a încetinit la viteza mea, și m-a salutat cu un „thumbs up”. A fost super tare. De asemenea apreciez motocicliști care știu să salute. Ei sunt oarecum mai apropiați de noi bicicliștii chiar dacă au motoare.

Sincer vorbind, nu mă așteptam să ajung în aceeași zi, dar asta înseamnă că se ridică nivelul călătoriilor. În ritmul acesta pot ajunge în două zile la mare din Roman, sau în trei zile cu plecare din Iași (ce ziceți băieți, vă băgați?). Și ca să explic de ce am calculat eronat: estimarea distanței medii parcurse într-o zi era raportată la excursiile anterioare în care plecam pe la ora 09.00 și pedalam până pe la 18.30 - 19.00 maxim circulând preponderent prin nord est, unde drumurile sunt cam pline de dealuri. Ei bine, de la Galați până pe la Adjud drumul a fost destul de drept, și la ora 09.00 eram deja la Mărășești, adică parcursesem deja aproximativ 100km la o oră la care de obicei abia plecam.

Concluzii: A circula noaptea pare a fi o provocare dar e destul de bine și mă gândesc că e o experiență pe care vreau să o repet pe viitor mai ales că am dat comandă de un dispozitiv anti-canin, care, dacă va funcționa corect, mă va feri de atacurile patrupedelor, deci drumul va fi mai sigur. E mai răcoare și străzile sunt mai libere, consumul de apă e mai redus fiindcă nu transpiri la fel de mult, și nu e nici o problemă atâta timp cât ești echipat corespunzător pentru circulația pe timp de noapte și nu ai frică de baubau.
Sfat: nicio călătorie viitoare fără protecție solară!
Sfat: prea multă mâncare e inutilă.

Mulțumesc Domnului că m-a ferit de vreme mai proastă și de câini, că m-a protejat tot drumul și m-a împins la deal, că mi-a oferit surse de apă exact înainte să rămân fără și că mai există oameni ospitalieri stupefiați de călătorii pe două roți însetați.

---

PS: Dacă aș fi fost microbist aș fi știut că ieri au plecat jucătorii de la Oțelul Galați spre Piatra Neamț pentru meciul de azi..sau de mâine..sau când o fi... M-am întâlnit cu autobuzul lor, dacă nu mă înșel într-o parcare după Mărășești. M-au ajuns din urmă dar au oprit pentru odihnă și eu eram în mers. De fapt e posibil să mă înșel referitor la locație, dar sigur era autobuzul Oțelul Galați. Abia la știri am aflat că era și echipa în el și că le-a explodat aerul condiționat de la sală...mai nou cică azi a luat foc și autobuzul cu suporteri, ce mai: OȚELUL E ÎN FLĂCĂRI, aveți grijă (știți că fierul se bate cât e cald, nu?)

LE: wow, Oțelul Galați a luat SUPERCUPA, au bătut Steaua. Nu știu ce înseamnă asta, dar faptul că e echipa din Galați și s-a jucat la Piatra Neamț mă face să fiu mândru..bravo lor că le-a dat peste nas celor de la steaua (da tot urăsc fotbalul și sunt neutru :P). Schimbam canalele și tocmai am observat artificiile și bucuria gălățenilor.

de la mine, 

numa' bine