Durău - tură de ecologizare și agrement

Trebuie să recunosc că fac oarecum reclamă falsă fiindcă nu a fost tocmai o tură organizată cu scopul salubrizării traseului montan, dar e un obicei pe care l-am adoptat începând cu ultimele ture și am zis să îl duc mai departe mai ales că de data asta ne-au furnizat la intrare în traseu saci menajeri...era ca o invitație pentru cei cu bun simț.

Dar să începem cu începutul:
Nu plănuiam nici o excursie pe munte așa de curând. Voiam, ce e drept, să merg cu cortul pe Rarău dar nu aveam o dată stabilită din cauza muncii și a datei inexacte de începere. Dar iată că luni, pe 4 iulie primesc un telefon de la Adi. El și băieții tocmai se întorseseră de peste hotare dintr-o escapadă în care puteam să merg și eu dacă nu aveam examene...ah, ocazia de a ieși din țară și de a lucra puțin peste hotare și nu am putut pleca.

Pe lângă discuțiile normale mi-a adus la cunoștință că sâmbătă va fi plecarea pe Ceahlău pentru câștigătorii Campionatului de Fotbal La Răscruce. Ideea era că, el fiind ocupat sâmbătă, îmi încredința mie sarcina de a-i conduce pe băieți până la și pe munte. Credeam că va fi clasica urcare și coborâre prin Izvorul Muntelui, dar abia vineri am aflat că de fapt planul e să mergem în Durău. M-am uuitat puțin pe hartă și abia așteptam plecarea. Ziua de vineri am petrecut-o la Adi acasă, lucrând împreună cu Eliza la site iar sâmbătă la prima oră eram treaz și gata de drum.

Urma să fim în total 7 adică mașina plină. Ajunși La Răscruce am aflat că unul din băieți nu mai vine, așa că l-am trezit pe George și l-am luat cu noi. Am pornit deci pe drumul cunoscut deja, deoarece l-am parcurs parțial pe biciclete în 2009 la turul 4 despre care, din păcate nu vorbesc decât pozele, sper să repar asta din ce amintiri mai am :P


După ce echipa a fost întregită la Pașcani am pornit spre destinație. La puțin timp după ce au urcat în mașină  Luku a întrebat dacă „ajungem azi”. Mie replica mi s-a părut ironică având în vedere viteza mică la care rulam, așa că am accelarat puțin lucrurile. Acum, stând deoparte și analizând mă încearcă gândul că poate, poate întrebarea se referea la întoarcere, adică „dacă ajungem înapoi azi”...deși e cam trasă de păr presupunerea asta.

Și mergeam eu frumos până la un moment dat când, drum pustiu, se apropiau niște case și din față venea o mașină..Mi s-a părut că e poliția...și așa era, doar că ei m-au văzut cu mult înainte, că drumul era complet gol și drept între noi. Ca să vezi, era localitate și depășisem limita  de viteză. Tocmai eu care am o reputație de melc la volan...sau poate că așa eram înainte, cine știe? Și mă lăudam că de tei ani de când am permisul nu am fost nici măcar o dată de poliție, nici ca să îmi spună bună ziua. Nu știam că prima mea întâlnire cu ofițerii va fi cu plată, dar știți cum se zice: misterioase sunt căile Domnului. Poate că e mai bine așa, m-am învățat minte să nu îmi mai încalc regulile indiferent de ce spun alții. Am mers mai prudent și probabil am evitat vreun accident prin întârzierea cauzată de acea oprire. Știu că așa am pățit în 2009 când am fost la mare cu mașina lui Sena că toți îmi spuneau să merg mai repede, că mașina din față (a doua din convoi) ne-a depășit de mult și că trebuie să îi ajungem. La un moment dat ajunsesem la 160km/h doar ca să le închid gura, dar m-am liniștit și am revenit la limita de siguranță personală. Aș fi vrut să pun link, dar se pare că nu am povestit aici despre acea excursie... păcat!

După această peripeție și după ce am râs cu toții pe seama mea am continuat drumul și am ajuns finalmente la Durău, am parcat, am plătit taxa de intrare în parc (2 lei de student/elev) și am intrat în traseu pe la ora 09:13. Era cald și plin de oameni, ceva destul de neobișnuit pentru mine, care eram familiarizat cu pustiul anotimpului rece. De exemplu la intrarea în traseu am depășit un grup de copii (preșcolari sau maxim clasa 1), care evident erau în excursie cu profesorii.

O problemă tehnică a constat în lipsa rucsacurilor, adică bagajul nu a putut fi împărțit egal ci unii cărau mai mult decât alții. Având devi povara în spate prima porțiune din traseu, care, trebuie să spun, e destul de pieptiș m-a obosit îngrozitor. Încep să simt dezavantajele bolii, dar nu e nimic grav, după puțină odihnă continuăm să urcăm. Nici băieții nu sunt obișnuiți cu asemenea efort, așa că nu eram cea mai slabă verigă.

Așadar erau necesare pauze după fiecare urcare mai abruptă și mereu mă preocupau rezervele de apă. La a doua oprire George mi-a luat rucsacul din spate și mi-a înmânat camera, așa că am avut o urcare mai suportabilă.

Cum ziceam, la intrarea în traseu erau niște saci menajeri legați de copac, dar nu toți care intrau se serveau. Mie mi s-a părut o alternativă bună față de sacoșa folosită pe Ceahlău în aprilie (excursie despre care încă nu v-am scris - shame on me) așa că am luat un sac și l-am pus la treabă. E drept că nu am sugerat niciunui camarad să culeagă gunoaiele de pe jos, mai ales că pe trei dintre ei nu îi cunoscusem înainte, dar toți au fost destul de civilizați încât să nu-și arunce propriile resturi pe jos. Singurul care m-a ajutat, cum ziceam, fără să îi cer asta, a fost bunul meu prieten, George.

Concetățenii noștri s-au semnat chiar și la cascadă, unde vorba aia, e punct de interes din traseu, nu  e chiar un colț uitat. Apropo, am găsit sus la cascadă într-o pungă de ambalaj un capac de binoclu și o punguță care conține, din câte deduc un șnur de prindere și un șervețel de curățare a lentilelor. Dacă ești proprietarul lor te rog să mă contactezi.

gr

Nu mai spun de faptul că după pauza de la cascadă traseul continuă cu niște scări minunate și obositoare, și nu  se poate fără o pauză la final. Probabil asta au făcut cei care au lăsat aceste resturi, au făcut o pauză mică și poluantă...nimic mai mult.

Eu știu că berea și alcoolul nu au ce căuta pe parcursul unei ture, dar se pare că nu toți au aflat. Am citit multe povestiri ale unor oameni mari care umblă de-o viață pe munte și nimeni nu bea pe traseu. Alta e situația la cabană, stână sau cort, adică la campare..aici nu era camping, era mijlocul unui traseu simplu.

Bineînțeles, tipic mie mă cațăr pe orice stâncă mi se pare mai interesantă.

Cei care nu cunosc zona nu știiu dar pot să vă spun că în jurul meu era abis..doar o coamă de vreo 30cm lățime la vârf mă lega de restul stâncii (cea ca o șa și plină de iarbă în poză) și abia apoi de alte stânci și evident de restul grupului. (George făcea poze)

Foarte des eram cu George puțin mai înainte față de restul grupului, așa că prima oară când am întâlnit aceste bănci m-am gândit că vom opri să luăm masa. Evident apa băută trebuie să se ducă undeva, așa că m-am văzut nevoie să ies puțin în decor, unde am descoperit chiar mai multe rămășițe umane.

Nu mai știu exact cum se numea polița respectivă, sau poiană, așa că vă sunt recunoscător pentru orice informație lămuritoare. Cert e că în pădurice de lângă am descoperit, pe lângă alte gunoaie un coș de gunoi aruncat. Cât de distrugător poți fi să reușești așa ceva? Cum Eram doar eu cu George l-am chemat să mă ajute cu restaurarea coșului.

E destul de masiv, și un singur om cu greu ar fi reușit să urce dealul printre copaci  ca să îl aducă în dreptul băncilor.

Deși nu reiese din poze, eram și eu acolo să ajut ... a fost muncă de echipă... :P

Nu am luat pauza de care aminteam fiindcă băieților nu le era foame, și am continuat deci drumul spre vârf, cu gândul că vom mânca la cabană.

După atâta strădanie am ajuns finalmente în câmp deschis și ne-am simțit mai aproape de nori și implicit de cabană. Nu se putea vedea momentan decât schitul, rapid confundat de toți cu cabana, apoi atenția s-a orientat către cabana meteo. Am tot încercat să le explic că Dochia e în dreapta față de schit (din poziția noastră) și ce se vede e cabana meteo. „Da, dar așa mare?”

am nevoie de o tunsoare nouă... :D :))

Am zis, acum că e cald sunt foarte mulți oameni pe traseu. Tocmai ne intersectaserăm cu alt grup care a plecat spre schit.

Vedeam cabana la doar câteva sute de metri când am simțit că picură, lucru mai întâi infirmat apoi confirmat și de George. Cu toate acestea pe la ora 12.40 am ajuns la cabană unde am rămas uimit: plin de oameni la toate mesele. Nici nu am îndrăznit să intru înăuntru, eram prea panicat deja. De aceea îmi place la munte, că e mai pustiu, dar când am ajuns în fața cabanei și am văzut masa de oameni, am intrat ușor în panică. deodată gândul de a lua masa aici, printer atâția oameni era un coșmar. Dar bineînțeles nimeni nu știa ce gândesc, și fiindcă fac ce e mai bine pentru echipă, ne-am așezat la masă unde au decis toți de comun acord: pe iarbă, în fața cabanei, cu toată lumea în spatele nostru.

Nu a fost poate cea mai comodă masă, nu eram pregătiți pentru picnic, drept urmare nu aveam nici o pătură sau ceva similar așa că am servit merindele pe hanoracul lui Geo și fiecare a folosit scaunul pe care îl avea în dotare de la naștere.
La un moment dat s-au anunțat niște nori de ploaie deasupra cabanei, venind din spatele ei....noi mâncam.
A început să picure, lumea strângea, doi de-ai noștri s-au ridicat în picioare....noi mâncam.
A început să plouă sănătos...noi mâncam ...dar de data asta mâncam din mers...

Toată lumea s-a refugiat, majoritatea în cabană, alții, printre care și noi am rămas sub streașină, continuând prânzul. George avea în mână roșiile, Luku salamul feliat dinainte, eu pâinea așa că...poftă mare

Cât am stat acolo tot veneau drumeți din toate părțile, unii mai plouați ca alții. S-a oprit la un moment dat ploaia doar ca să înceapă din nou. Când finalmente a ieșit soarele am decis să facem plinul cu apă și să plecăm. Le-am spus băieților că după cum arată cerul, în direcția noastră de mers cu plouă, așa că am pornit.

Deși îmi doream foarte mult să ajung pe vârf ploaia m-a speriat puțin și, pentru că nu am vrut să risc să ne prindă noaptea pe traseu am hotărât să coborâm. Eu eram pregătit și pentru ploaie, și știu că George e următorul Rambo la supraviețuire, dar restul? ce făceam cu restul grupului pentru care eram responsabil?

Mai ales că traseul de coborâre îmi era necunoscut. Știu că la coborâre e mai simplu decât la urcare, sau mai rapid de cele mai multe ori, dar nu aveam de gând să risc.

Da, e frumos la munte

La 14.15 eram La Morminte, unde câțiva drumeți au decis că vor să fie pomeniți pe viitor așa că și-au abandonat mizeria. Și uite, aveți reclamă pe blog cu ocazia asta. Multe gunoaie de strâns de sub bănci și din vegetația de lângă.

La Morminte a fost ultima pauză în care am fost echipa completă fiindcă două oi au fugit înainte. Nu puteau fi sunați iar când am lua legătura cu ei în sfârșit au fost instruiți să aștepte acolo unde sunt, „puțin mai încolo de cabana Fântânele”. Dar iată că am ajuns la cabană, ba am trecut de ea și nu am dat de ei.

Înțeleg, eu și George, sau George, sau Luku am fost puțin mai în față sau mai în spate, nu am mers compact ca la școală: câte unul pe cărare, dar mereu am așteptat pentru regrupare. Cum să treci de atâtea locuri de popas  ba chiar de o cabană, fără să te oprești să îi aștepți pe ceilalți?

Mai târziu am aflat că oile rătăcite ajunseseră la mașină deja. Surpriză plăcută, am zărit și o veveriță în pădure. Din păcate calitatea pozei nu e excelentă, poate cu o cameră mai bună și o manevrare mai stabilă ieșea o poză minunată. Eram la zoom maim pe o cameră compactă, știți ce înseamnă asta, nu?

Ok, când le-am spus băieților ce animal sălbatic am văzut au făcut un fâs mare: „veverițe vedem și în Copou”, Da măh, da asta e la munte, suntem la munte....eu eram mulțumit de orice anima aș fi văzut, dar nu toți sunt impresionați așa ușor.

La finalul zilei aveam un sac plin de gunoaie, parcarea în care ne situam era plină de gunoaie, la fel și coborârea spre albia râului, le fel și coșurile mici din parcare, dar pubelele mari de lângă centrul turistic, unde se plătește taxa erau GOALE.

Păi bine oameni buni, dacă nici aici, atât de aproape de civilizație nu se păstrază curățenia, nu strânge nimeni, atunci ce pretenții să mai am la o curățenie pe versanți??

Mă gândesc acum dacă restaurarea acelui coș de gunoi a fost o idee bună. Dacă cumva chiar autoritățile l-au aruncat la vale în boscheți fiindcă nu avea cine să îl golească și să îl îngrijească. Oare nu ne-au înjurat oleacă că le-am dat de muncă? Dar, revenind la idee, eu am făcut-o pentru cel care l-a pus acolo în primul rând. Acel om/organizație nu l-a creeat pentru a putrezi în boscheți ci pentru a fi coș de gunoi, așa că fie ce-o fi, încă  sunt de părere că era lucrul demn de făcut în situația dată.

La final, înainte de plecare o mică scăldare în pârâu...doar mâinile și picioarele s-au scufundat, că noi nu încăpeam...și mai era și rece.

...mai multe poze în album

Am întâlnit un tip care făcea jogging montan. Se pare că și el e tot din Iași fiindcă îl știa unul din băieți. Ei bine, m-a frapat când l-am văzut coborând spre Duruitoarea, pe unde noi urcam, intersectându-ne pe când noi mai aveam de urcat o oră până la Dochia (așa scria pe panou..aș fi zis exact locul dacă îl știam). Era un tip tinerel cu rucsac mediu în spate cu câte un bidon de apă în fiecare mână și echipat de alergare..mai exact mi-au atras atenția pantalonii. În fine, era doar unul din cei mulți întâlniți pe traseu, asta până când ne-am reîntâlnit...de data asta el urca pe unde noi coboram, adică ne-am întâlnit undeva pe lângă Toaca, după ce parcursese tot circuitul . WOW! asta a fost neașteptat...așa de uimit am fost să dau peste el că nici să mă exprim nu mai eram în stare..m-am bâlbâit dar a înțeles întrebarea, și mi-a răspuns în fugă, că a făcut cerc pe la Dochia -Duruitoarea - Fântânele - Dochia. Mai apoi, pe traseu am mai dat peste un grup care era familiar. La Fântânele mai exact ne-am intersectat cu un grup care a făcut un circuit similar, văzându-i prima oară la urcare.

Spre surprinderea nea urcă la munte tot felul de oameni, am văzut o familie cu un copil mic..abia dacă avea câțiva anișori. La cabană cât am stat la masă zumzăiau copii de sus în jos, deci lumea vine la munte...cu mic cu mare! Cu fuste puțin mai jos de fund sau cu peruci și măști..dap, toți merg la munte.

Mi-am dat seama că fac o mare greșeală în toate călătoriile mele. Nu sunt turist adevărat fiindcă am în cap doar destinația nu și traseul. Mi-aș dori să cunosc muntele așa de bine ca alții, mi-aș dori să pot spune pe nume fiecare piatră și stâncă dar nu am destule cunoștințe fiindcă nici nu mi-am dat interesul..trec pe lângă panourile informative și denumirile locurilor fără să le rețin. Le citesc dar nu îmi intră în cap, și asta e o problemă pe care vreau să o combat. E adevărat că ajung la un moment dat atât de epuizat că nu mă mai conduce decât dorința de a ajunge sus, și nu bag în seamă ce se întâmplă pe parcurs. Aici trebuie să mă schimb, și voi începe cu prima tură viitoare.

Concluzii: 

• data viitoare sub nici o formă nu mai ocolesc vârful, oriunde m-aș duce!
• să iau mai mulți saci menajeri și scula specială pentru ridicat deșeurile suspicioase (am găsit tampoane și bineînțeles veșnicele șervețele=hârtie igienică  -  pe astea nu le-am cules....lasă că le descompune clima)
• pauzele de masă e bine să fie făcute la timp;
• cele două oi răzlețe, dacă vor mai călători cu mine vor primi instrucțiuni speciale;

Animale bipede care să marcheze locul există și vor exista mereu, asta nu putem schimba decât poate prin mulți ani de educație strictă, că bun simț nu au decât câțiva...dar, măcar noi, cei care iubim drumețiile și muntele, măcar noi care ne lăudăm cu mii de reușite și piscuri atinse, haideți măcar noi să ajutăm la păstrarea curățeniei! Și nu doar în ziua destinată acestui lucru...ci la fiecare tură la care participăm. Gunoaiele strânse de mine și de george nu erau din acea zi, nu toate...erau vechi, PET-uri și doze de bere, ambalaje deteriorate de climă, deci evidnt vechi, dar nemișcate. Cum poți trece pe lângă ele? „las' că se ocupă administrația parcului, că doar de asta își iau banii, nu?” Mentalități de doi bani (vechi) fiindcă ei nu fac curat nici măcar în propria ogradă, drept exemplu parcarea și împrejurimile...rușinică!

de la mine, 

numa' bine