Ablat

Cititorii fideli ştiu că marţea care a trecut am plecat la spital şi fiindcă am promis să revin cu detalii şi noutăţi  vă scriu azi ca să vă pun la curent.

Programarea la IBCV era pentru marţi la ora 8.30, dar cum nu aveam nici un mijloc de transport care să mă ducă din Galați la Iaşi aşa devreme am fost nevoit să plec cu o zi mai devreme. Găsisem pe autogări.ro trei mașini care plecau dimineaţă în direcţia necesară. Cu cel de la ora 6 mai circulasem, mai era un microbus la 7,  dar mi-am zis să dorm mai mult aşa că am decis să plec la 7.30. M-am trezit pe la 5, am făcut un duş am mâncat puțin, şi am verificat bagajul apoi am plecat. În autogară ajuns am început să am emoţii fiindcă nu era nimeni la peron, deşi tot timpul spre  Iaşi sunt oameni care vor să plece. Mai târziu am aflat de la informaţii că s-a scos din circulație cursa de la 7.30, şi că singura mea şansă ar fi să plec la 8 la Bîrlad, iar de acolo să caut spre Iași. Am aşteptat deci până a tras la peron microbuzul şi am vorbit cu şoferul care mi-a zis că va face în așa fel încât să prind maşina de la 10 spre Iaşi. Am pornit şi după vreo patru ore de moţăială, cu tot cu pauza de la Bîrlad am ajuns la destinaţie. (Update: acum am băgat de seamă că  în comentarii scria faptul că microbuzul de la 7.30 e anulat..de prin 2009 ...ce tufă sunt că nici nu m-am uitat; am comentat și eu ca să fie informațiile actuale)

Nu am făcut mare lucru luni, am fost să îl vizitez puţin pe George, am mai văzut şi fotografiat progresele făcute la clădirea LR, am trecut pe la bancă să îmi golesc contul şi apoi am pornit spre Adi. Faptul că urma să vin era stabilit de mult şi Adi a binevoit să mă găzduiască până marţi, folosindu-ne de această ocazie pentru a discuta despre unele modificări necesare site-ului.

Marţi la prima oră am plecat la spital cu speranţa că voi rezolva rapid "treaba" şi voi pleca în aceeaşi zi sau miercuri cel târziu...gândeam că o fac şi după 6ore de stat sunt gata. Dar cum socoteala de acasă diferă de cea din târg, iată că la ora 12, după ce făcusem o serie de analize de rutină am fost informat că nu mai era timp să fiu dus la sala de operaţie în acea zi. (printre acele analize de rutină pot aminti că mi-au luat sânge, mi-au măsurat pulsul şi tensiunea, am făcut o electrocardiogramă şi am răspuns la tot felul de întrebări legate de organismul meu).

*Să vă lămuresc înainte de a continua. Intervenţia de care aveam nevoie se numeşte ablaţie prin radiofrecvenţă şi presupune o mică incizie în zona inghinală prin care se introduce un cateter în vena femurală până la inimă. De fapt se introduc două fire de 2mm de la picior până la inimă urmărind avansul lor pe un monitor folosind drept "cameră video" un tun de radiaţii x; doctorii sunt îmbrăcaţi în veste de protecţie (din plumb?), identice cu cele pe care le porţi când faci radiografie dentară (dacă nu ştiţi cum e, atunci sunteţi norocoşi că aveţi o dantură bună). Firele au la capătul extern un dispozitiv pentru comandă şi control şi sunt conectate la calculatorul cel mare care monitorizează în mod continuu stare pacientului prin senzorii ataşaţi pe corp.

Oki, după cum spuneam prima zi nu a fost "productivă" ci am stat şi m-am plictisit de moarte. E ciudat să fiu în Iaşi şi să nu pot face nimic din ce aş vrea să fac de obicei: nu m-am plimbat, nu m-am văzut cu nimeni, nu am vizitat decât etajul 4 al spitalului Parhon şi implicit a Institutului de Boli Cardiovasculare Iaşi. Am citit în schimb... am terminat în patru ore o carte din colecţia Maigret... m-am apucat de a doua dar m-am oprit de frică să nu o termin şi să rămân ziua următoare fără material de lecturat. Pe măsură ce stăteam în spital mi-am dat seama de o chestie înfricoşătoare... urma să fiu gol puşcă pe masa de operaţie -  sincer vă spun, intervenţia nu mă speria deloc, până să aflu asta!

În fine, am încercat să nu mă gândesc la asta ci să mă cufund în lectură... şi uneori convorbiri telefonice. Mai târziu am scăpat uşor de un moment stânjenitor, când infirmiera mă chemase „să mă pregătească” dar i-am zis că nu mai e nevoie - am răsuflat uşurat şi m-am întors în salon :D (chiar nu mă încânta ideea de a mă dezbrăca în faţa dânsei :P ). După aceasta, restul serii a fost destul de plictisitor. Am mai citit, apoi am ieşit din salon să vorbesc la telefon, timp în care colegii au dat stingerea. Fără bec la veioză nu aveam cum să mai citesc aşa că am pus căştile în urechi şi m-am băgat la somn cu muzica în surdină.

Dimineaţa s-a dat trezirea silenţioasă (adică nu a zis nimeni să mă trezesc, dar era o forfotă care nu te lăsa să mai dormi... o infirmieră spăla pe jos, ducea gunoiul şi tot felul de chestii administrative, colegii de salon erau treji şi se auzea agitaţie pe hol). M-am uitat mirat la ceas, cum de nu a sunat... dar când am văzut ora am înţeles: eu pusesem ceasul să sune pe la 7.45 cu gândul să nu îi trezesc pe colegi prea devreme, dar iată că acum nu era nici ora 7 şi toată lumea se foia peste tot. Am mai lenevit prin pat încercând să mai dorm puţin, dar fără sorţi de izbândă... iar când finalmente siesta de dimineaţă m-a determinat să cobor, am constatat că baia era plină şi mai stăteau şi câţiva la coadă.

Azi era ziua în care aveam şi eu dreptul la masă (ieri nu mi-au dat de mâncare, noroc că îmi adusese mama o sacoşă cu fructe şi câţiva biscuiţi), dar din păcate nu aveam voie să mănânc înainte de operaţie, aşa că am răbdat până a se termina toată povestea. Abia la 11.15 m-au chemat în sala de operaţie, şi asta fiindcă am lăsat pe altcineva înaintea mea (a zis doamna doctor că mai are o fată programată şi m-a pus să aleg cine să fie primul - bineînţeles că am fost cavaler şi am lăsat-o pe ea prima)

Ajuns la sală mi s-a cerut să mă dezbrac şi să mă înfăşor într-un halat ...(ştiţi dintr-ăla specific spitalelor legat la spate), apoi să mă întind pe masă... devenea din ce în ce mai palpitant. Bucuria mea era că eram îmbrăcat încă :D. În jurul meu o grămadă de aparate, două monitoare pe care se vedeau nişte imagini alb-negru, statice momentan, o tastatură, un mouse şi un LCD mare, de vreo 19"..şi deasupra mea un tun de radiaţie... cam atât se poate descrie pe înţelesul lumii din tot ce vedeam ...aa un plafon din plăci de polistiren cu 6 copuri de iluminat cu tuburi. Mai era şi clasica lampă în tavan, mai mare şi mai puternică decât la dentist,  dar de aia nu au avut nevoie.

Mai apoi nenea asistent m-a conectat la aparate, moment în care s-a animat LCD-ul cu tot felul de linii jucăuşe şi colorate (una din ele sigur arăta pulsul, restul habarnam), m-a stropit cu iod ca să dezinfecteze zona şi m-a acoperit cu o folie/hârtie/chestie albastră şi compactă, cu o singură gaură în zona unde aveau să lucreze doctorii. După ce eram pregătit şi sterilizat, s-a început intervenţia propriu-zisă cu "injecţia de amorţeală" (nu am mai zis dar înainte să mă gătească pe mine s-au echipat şi doctorii cu vestele de protecţie amintite, halate albastre, măşti şi mănuşi...tot tacâmul :D )

După anestezia locală a început incizia. Responsabilă cu tăiatul era o doctoriţă începătoare, sau asistentă sau doctor rezident... ceva de genul (nu sunt ecusoane în sala de operaţie) care nu prea ştia cum să lucreze pe tineri: a oprit-o doamna doctor din tranşare:

doctor: "Stai, el e tânăr, trebuie doar o tăietură superficială!
rezident: (cu un ton de glumă) Eh, eu tăiam până la tendoane!
eu: mai am nevoie de ele!
doctor: de vene?
eu: Nu, de tendoane!
eu: Sau mai bine taie, ca să fac şpagatul!
doctor (mirată): Faci şpagatul?
eu: Nu, dar dacă le tăiaţi voi face! Doar că trebuie să tăiaţi în ambele părţi!
doctor: Nu e problemă, terminăm aici şi schimbăm partea!

Dialogul era ca să vă explic atmosfera din sala de operaţie... asta cu un fundal romantic oferit de muzica de la Magic FM. Drept e că la început mă uitam şi eu pe monitoare (unul arăta imaginea live, cât timp ţinea apăsată pedala iar cel de-al doilea era folosit ca "printscreen" ) dar la un moment dat am început să îmi pierd concentrarea... de durere. Era amuzant faptul că asistenta mă avea la degetul mic: un click şi intram în criză, alt click şi ieşeam din criză... eram ca o păpuşă!! Am uitat să menţionz că în sala de operaţie se aflau 4 cadre medicale: doamna doctor, două asistente şi un asistent (dacă şi cei trei sunt doctori îmi cer iertare... cum ziceam, nu aveau ecusoane, sau poate nu le-am observat eu).

S-a chinuit puţin doamna doctor să găsească locul fiindcă eram cam instabil ..sau inima mea era aşa...Am început să simt nişte dureri în piept, la început mici apoi din ce în ce mai puternice de asemenea intervenţia producea o oarecare cantitate de căldură şi m-am încălzit tot. Cam 60W la nivelul inimii, (sau aşa am citit pe biletul de externare) ceea ce a însemnat încălzirea sângelui şi implicit încălzirea întregului organism începând  cu toracele. Durerile veneau în episoade, fiecare similar cu un pumn în piept, iar ultimul (deşi eu nu ştiam că e ultimul) a fost ca şi cum m-ar fi lovit calul, sau ca şi cum aş fi fost aşezat între nicovalele unei prese hidraulice. Cred că a doua comparaţie e mai bună, fiindcă durerea a fost mai de durată, nu doar un șoc! Din fericire se terminase exact când credeam că nu mai pot... și toată lumea era fericită la vederea electrocardiogramei mele frumoase! Nu mă simţeam cu nimic diferit, doar transpirat din cap până în picioare şi uşurat că s-a terminat cu durerea din piept!

După ce m-au bandajat bine m-am mutat pe pat şi am fost dus înapoi în salon. Totul a durat cam o oră, astfel că la 12:20 eram în salon, cu piciorul legat de pat. E destul de înfricoşător să fii transportat pe targă/pat, să nu vezi decât tavanul cum se mişcă şi privirile curioase ale celor de pe hol. Timp de 6 ore aveam să stau legat de pat, fără să mişc piciorul drept, şi fără să îmi ridic toracele; pe scurt: întins în pat şi cât mai nemişcat. Ai crede că a sta tolonit în pat nu e un lucru aşa de rău dar să stai total nemişcat cu o anumită parte a corpului este orice numai nu comod! începuse să mă doară călcâiul şi mai cu seamă fundul. Da, e ciudat să te doară fundul de la stat întins, dar asta e! Probabil era de vină şi patul nu foarte comod în care stăteam. Nu am făcut nimic toată ziua decât să citesc şi să ciugulesc ceva covrigi.

Ştiind că nu am voie să mă mişc am fost destul de inteligent să nu beau prea multe lichide înainte de operaţie şi nici după, astfel încât să nu am nevoie de "răţoi", ci să stau liniştit să îmi văd de cartea mea. După expirarea timpului am fost dezlegat şi am început să mă mişc..cu greu, dar măcar am reuşit să mănânc. Azi, spre deosebire de ieri, intrasem şi eu la raţia de mâncare şi mi s-a adus în cameră porţia de prânz şi cină... Într-adevăr e aşa cum se spune: mâncarea de spital sucks, dar la nevoie maximă e digerabilă.

Norocul meu a fost că eram mai aprovizionat ca ziua anterioară şi am mâncat destul de bine, fără să depind de acea mâncare. În rest ziua a fost monotonă... Nu m-am lăsat până nu am terminat de citit toată cartea (eram deja la a treia) asta însemnând că am stat până pe la 11 noaptea şi abia apoi m-am culcat.

Ziua următoare urma să plec aşa că dis de dimineaţă mi-am pregătit bagajul şi am aşteptat externarea. Ştiind că e mereu coadă am presupus că patul se va ocupa înainte să plec şi am avut dreptate. Pe lângă asta era agitaţie mare fiindcă se anunţase vizita celor de la sanepid. În fine... nimic care să îmi stârnească interes.

Tot în cadrul analizelor de rutină era şi ecografia... şi fiindcă nu apucasem să o fac ziua precedentă, am fost acum... dar mai bine nu mergeam. Se pare că veselia de ieri a fost cam zdruncinată azi când a depistat doamna doctor că mai am ceva, pe lângă răposatul WPW. Ceva ce se numeşte noncompactare. Aparent am o parte a inimii care nu s-a dezvoltat corect şi în loc de un perete compact am unul ... evident necompact. Ce înseamnă asta?? Habar nu am, dar nu prea am voie să fac efort... sau să ridic greutăţi... asta cam limitează orice sport, nu-i aşa?

Momentan dragilor nu ştiu prea multe, dar cică e o chestie foarte rară, atât de rară că sunt al doilea caz întâlnit de cei de la Iaşi şi că nu există tratament. Voi încerca să aflu mai multe şi am să vă ţin la curent.

---

Şi motto-ul de final: Când cineva nu are aşteptări nu poate fi dezamăgit, dar dacă îi trezeşti aşteptări, dezamăgirea e cruntă.

Când ştiam că voi fi internat nu m-am gândit nici o secundă la asta, la ce înseamnă, la ce voi face, la cum va fi şi de asemenea nu m-am gândit nici o clipă la vizite, dar mi-a fost adus la cunoştinţă acest aspect şi am început să sper tacit. Dar asta nu mai contează.

A trecut totul şi mă bucur că s-a terminat cu (aproape) bine.

 de la mine, 

numa' bine