Bălăureală de noiembrie

Toamna cu-a ei albă frunte

Și cu galbenii-i conduri

A lăsat argint pe munte

Și rugină pe păduri

(George Topîrceanu - Balada Munților)

---

* * *

---

Astă vară primeam un mesaj pe carpați.org de la un anume Alex din Galați, mesaj prin care mă anunța despre grupul lor de montomani. Ajuns în Galați am dat și eu cu subsemnatul la ședințele lor, am cunoscut (măcar vizual) membrii, și m-am pus la curent cu plecările planificate.

Întâlnirile au loc în fiecare miercuri la ora 18 în restaurant Takis (în Țiglina - vezi localizarea sau: 45°25'48.01" N  28°1'48.41" E), orice pasionat de munte e binevenit!

Până acum nu am reușit să merg cu ei în nici o tură, fiindcă nu aveam echipamentul adus, și la ultima ședință tocmai anunțam că pentru mine, e puțin probabilă participarea la o tură de mai multe zile dat fiind faptul că voi începe un curs ce are loc sâmbăta.

După ședință, ca de obicei, Alex anunța pe mail tura stabilită pentru weekend. Era o tură de o zi, așa cum voiam, dar din păcate era sâmbătă, nu duminică...neconvenabil.... Nu a ținut mult supărarea fiindcă ziua următoare am aflat că voi fi liber în weekend, așa că mi-am anunțat participarea. Urma să vină și Mircea, că de mult vrem să mergem pe munte, dar chiar în ultima clipă, vineri, mi-a spus că are anumite treburi la facultate și nu mai poate veni (mare păcat, dar măcar a rezolvat problema în cauză).

Vineri seara, după o convorbire telefonică am stabilit cu Dan ora și locul de întâlnire, apoi mi-am pregătit la îndemână lucrurile necesare și pe la miezul nopții dădeam stingerea. Urma să mă trezesc dis-de-dimineață, să mă pregătesc de plecare.

Era 5.55 când, așteptând la locul de întâlnire, primesc un telefon de la Dan și aflu că vor ajunge la mine abia la 6.05, motiv pentru care am scos camera să-mi consum timpul cu poze. Nu m-am întors în cămin că mi-ar fi fost prea cald, și oricum nu aveam ce să fac.

Iar m-am trezit târziu și am fost pe fugă toată dimineața. Adică, ceasul își făcuse datoria, sunând la 04.30, eu am coborât din pat să îl opresc, dar mi-am zis că mai stau puțin...puțin întins...
Apoi m-am ridicat și m-am apucat să fac patul, relaxat și cu mare calm...până când am dat din greșeală peste telefon, care mă anunța că e ora 5.25! Ce? Cum? Când? Am dormit o oră și nici nu am simțit!

Și să vezi atunci panică fiindcă nu îmi făcusem bagajul de cu seară (ci doar erau scoase la îndemână), nu aveam nici mâncarea pregătită, nu eram nici îmbrăcat (se mai întâmplă să mă trezesc, să mă îmbrac și apoi să mă culc înapoi :)) )... Eh, am împachetat rapid ceva de mâncare, aruncând peste tot ambalajele, am băgat în rucsac tot ce aveam nevoie, m-am îmbrăcat și am pornit. La 5.45 ieșeam din cameră, așa cum îmi e obiceiul (prefer să aștept decât să fiu așteptat).
Așa cum au spus, la ora 6.05 au venit Dan și Doina, m-am îmbarcat și am pornit spre M39 să îi luăm pe Ionuț și Dan (alt Dan, evident).

După o scurtă oprire la benzinărie, pe la ora 6.26 părăseam Galațiul pe drumul prea bine cunoscut mie, înspre Tecuci.

În jur de ora 7, când treceam de Hanu Conachi mă încerca un sentiment ciudat concluzionat cu o palmă peste frunte, când mi-am amintit cauza: în graba de dimineață uitasem să iau micul dejun, iar acum foamea își intra în drepturi.

Pe la ora 07.44, după podul de la Cosmești, pod pe care acum ar trebui să îl știți (v-am mai povestit astă vară despre el), am făcut un scurt popas, ne-am întins oasele și i-am așteptat pe ceilalți (adică două mașini din trei, a treia urmând alt drum).

După această pauză de țigară / socializare / fotografiere / tufiș,  am continuat drumul sau, mai bine zis,  timp de vreo două ore am moțăit în mașină (ba chiar ațipisem la un moment dat, mai ales că Dan schimbase CD-ul și era o muzică prielnică hibernării).

Eh, acum să nu credeți că am adormit de-a binelea, fiindcă la ora 8.50 coloana de patru mașini se oprea în mijlocul unui sat.... Mă gândeam că e o altă regrupare, dar mă înșelasem, și spre surprinderea mea, ajunseserăm la destinație. Da, eram surprins fiindcă eram învățat cu locații ca Durău sau Izvorul Muntelui, unde ajungi cam "la capătul drumului" ca apoi să intri în traseu. Bine, asta era valabil când era închisă bariera de la Izvorul Muntelui, prin 2008 :D.

Ajunși în fața casei domnului Vova, ghidul nostru, au început pregătirile: s-au parcat mașinile, ne-am urcat rucsacii în spinare, ne-am salutat, am făcut poze....

...s-a împărțit puțină căldură la caniță,

iar alții au servit un mic mic-dejun. 

Eu m-am mulțumit să-i prind în poze și să molfăi niște biscuiți, ca să mai astâmpăr foamea despre care vorbeam mai sus. După ce pregătirile erau finalizate și inclusiv ghidul nostru era gata de drum, ne-am adunat să studiem traseul propus....de fapt, ei erau cu studiatul, eu cu pozatul :D.

După ce s-a stabilit pe unde plecăm am pornit la drum, cu o mică oprire la o fântână, trecând printre case, pe un drum de țară, până la unul din prietenii ghidului, cu care ne-am consultat referitor la traseu și care ne-a însoțit câteva sute de metri.

De data asta am să las mai mult pozele să vorbească...că am multe!

Cu ghidul, înainte marș!

Pe la 9.40 făceam ultimii pași pe drum de sat, apoi, trecând pârâul am început bălăureala propriu-zisă

Fiindcă puteți vizualiza toate pozele în lightbox (chestia aia tip pop-up) parte din ele vor fi prezentate la dimensiune mică în articol.

  

  

Da, e o zi frumoasă de toamnă, și se vede foarte bine!

În urmă rămâneau fotografii, sau așa a fost la începutul traseului...

Cum ziceam, am avut o vreme foarte bună pentru plimbare, și fiindcă toți eram pregătiți pentru ger, eram îmbrăcați pe măsură.

Acolo în vale e Soveja, satul din care am plecat cu aproximativ o oră în urmă.

  

  

  

  

Un grup mare și frumos, de toate vârstele. Plecat-am 18 din Galați, cu domnul Vova fiind 19.

Am găsit pe dealurile cutreierate și câteva brîndușe, care diferă de cele de primăvară prin numărul de petale, conform spuselor domnului Vova, ele având doar trei, nu șase. Faptul că și sepalele au aceeași culoare păcălește ochiul.

Nu am spus până acum dar am mers pe nemarcate tot drumul, doar cu o hartă militară ...cu multe curbe de nivel și vreo două GPS-uri (unul dedicat și unul pe telefon). Poate pentru ceilalți a fost o problemă, și Alex se simțea judecat de grup pentru drumul necunoscut, dar din punctul meu de vedere totul a fost exact cum trebuia. Adică aveam toată încrederea în el și GPS-uri, chiar dacă din când în când ne mai pierdeam ghidul, acesta urmând harta. În acel moment am regretat că nu am luat cu mine stațiile de emisie-recepție, deși am avut în gând să o fac.

Cum spuneam, uneori poteca, nu era chiar potecă dar fără momente dintr-astea nu se mai cheamă bălăureală!

Bineînțeles, buna dispoziție și cheful de distracție nu a lipsit pe tot parcursul turei, mai ales cu o persoană ca Dan Popa lângă noi. Să fiu sincer, îmi place mult de omul ăsta și nu numai fiindcă are un haz incredibil.

  

La un moment dat am dat peste o cabană foarte interesantă, nu doar prin faptul că era construită pe piloni, fiind un punct de veghe sau ceva de genul, dar mai ales că avea toaletă inclusă, și așa cum se observă în imagine, un sistem de scurgere funcțional.

Cabana în sine era încuiată, doar podul plin de PET-uri și WC-ul erau accesibile trecătorilor. De fapt, podul acela ar fi un adăpost foarte bun în caz de nevoie! Cum spuneam, avea și scurgere, dar fiind din lemn, nu am băgat-o de seamă inițial, ci abia după ce am descoperit baia, am căutat-o.

.

În afară de brândușele amintite, am găsit și vreo două margarete rătăcite care încă mai îndrăzneau să ne zâmbească în potecă.

Pe la ora 12.44, când în sfârșit am găsit un loc prielnic și am dat de drumul forestier, am făcut mult așteptata pauză de masă. E drept că foamea de dimineața s-a lecuit cu biscuiții consumați la plecare și două batoane cu cereale înfulecate pe drum, dar avea să mă ghiontească iar dacă nu făceam pauza.

 

Am luat prânzul deci, fiecare cu ce a cărat de acasă, pe o masă improvizată din buturugile găsite prin luminișul respectiv. După trei sferturi de oră iată-ne din nou la drum, de data aceasta urmând drumul forestier, care în curând avea să ne ducă pe la cele trei (patru) izvoare din zonă.

  

Primul e pentru reumatism (ce culoare, dar mamă ce miros avea apa aia...)

Apoi izvorul de păcură. Da, de păcură! (imaginea din mijloc)

  

Urma izvorul pentru ochi (scrie Nr.1 dar noi veneam din sens opus)

Și ultimul, izvorul pentru stomac, singurul din care am gustat, deși miroase la fel de urât ca restul. Am băgat de seamă că gustul e pe măsura mirosului....mai ales că înainte de asta mâncasem o bomboană :( Izvorul e de fapt țeava aia mare și ruginită din poza din mijloc....și nu aș putea exact să explic ce fel de alge sau ciuperci trăiesc, pe lângă oxizi de fier (sau rugină) în acea incintă...totuși cică face bine la stomac.

  

Continuăm drumul și, pe la ora 15.10, ajungeam din urmă grupul, deja instalat la intersecție, în Vizantea. Aflăm acum că ultimul autobuz a plecat pe la orele 14, deci singura noastră opțiune ar fi să mergem pe jos până când, oprește vreo mașină și ia șoferii până în Soveja.

Bineînțeles că nu a oprit chiar prima mașină, dar important e că a oprit una. Aveau un singur loc disponibil, deci doar unul din cei 4 șoferi a plecat.

 

În timp ce șoferul se plimba de colo colo cu mașina (cu autostopul până în Soveja, înapoi să ia restul de șoferi pe care apoi să îi ducă la Soveja să recupereze restul mașinilor) noi am continuat drumul, tot la pas.

 

După aproximativ o oră de mers de la ultimul popas amintit, la ora 15.55 am ajuns în stația de autobuz în localitatea Câmpuri. (punctul B pe harta de la finalul articolului)

  

Și acolo am stat, ne-am relaxat, am glumit și am făcut poze vreo jumătate de oră, până când au sosit trei din cele patru mașini. Din tot grupul, patru persoane (o mașină) au plecat spre Lepșa, unde urmau să înnopteze pentru ca a doua zi să-și continue drumeția. Noi restul, am așteptat și ultima mașină să sosească, ne-am îmbarcat și am pornit către Galați.

Ei, dacă drumul de dimineață l-am petrecut moțăind, drumul de întors a fost mult mai fain, cu atmosferă cu muzică bună și cântat ca la karaoke. Chiar constata Doina că „mă manifest” liber. Asta nu fiindcă nu mai sunt timid, ci fiindcă deja cunoșteam oamenii și erau pe placul meu. Știți doar, că v-am mai spus, eu am nevoie de timp ca să mă acomodez cu un grup de oameni...de aceea evit petrecerile mai ales dacă e vorba de oameni necunoscuți. Eh, ăsta sunt eu :P

Înainte de a ne îndrepta efectiv spre casă, pentru a respecta tradiția „cinei de final de tură”, s-a hotărât oprirea la Hanu Conachi unde a servit fiecare ce i-a poftit inima și burta.

 

 Inițial, nu am găsit locuri să stăm grămadă așa că ne-am așezat și am comandat la mese diferite, după cum am stat în mașini. Dar fiindcă masa de lângă noi se golise între timp, i-am propus lui Dan (masa noastră) și lui Alex (masa vecină) să unim trei mese și să adunăm grupul :D

Și fiindcă dăduserăm comenzile diferit la fiecare masă, dar mai ales fiindcă la han aveau loc pregătiri pentru o nuntă, am servit cina pe episoade...mai întâi au mâncat cei care nu au comandat garnitură (că erau mai rapid de pregătit doar mititeii, apoi au servit cei care doreau supă, abia apoi le-a sosit felul doi....și într-un final ne-au sosit și nouă comenzile: cartofi pai cu mititei. Mi-am fript puțin limba la primul mic, pesemne că ne-au zis ceva de bine angajații fiindcă tot băteam apropouri legate de durata așteptării.

Dar cel mai comic a fost după ce am terminat de mâncat, când am observat ustensila cu care mânca Doina. (bineînțeles că nu am observat nimic în timp ce mâncam fiindcă eram preocupat cu înfulecatul)

Acum, vedeți voi, eu am avut alt meniu față de dânsa, deci nu știu cine era de vină pentru fenomen, furculița, sau carnea? Sau o fi fost vreun număr de iluzionism, cu îndoitul lingurii furculiței?

După masă ne-am salutat și ne-am despărțit, fiecare urmând drumul spre casă în funcție de domiciliu. Pe mine m-au lăsat tot în campus de unde m-au luat fiindcă era în drum.

* *

Așadar dragilor, a fost o tură faină, cu oameni faini și incredibili. Am rămas plăcut impresionat și oarecum cu un mare sentiment de inferioritate față de majoritatea membrilor grupului, atât din punctul de vedere al experienței montane dar nu numai. Am spus majoritatea fiindcă nu am interacționat la fel cu fiecare, dar sunt sigur că e o chestie generală. Sincer să fiu, nu mă așteptam că un bătrân al munților, cum e domnul Vova să fie la curent cu aparatele moderne și site-uri ca google maps. Foarte greșit din partea mea să fac asemenea presupuneri, și îmi cer iertare.

De asemenea am avut o discuție cu domnul Costel despre școală și învățământul care se făcea pe vremea lui. Păi când mi-a povestit ce trebuiau să facă ei la finalul anului 1 de școală profesională, am rămas mască. Adică noi nu facem asta în patru ani de facultate, iar ei erau abia în anul 1. Și te mai miri că puțini sunt cei care într-adevăr știu câte ceva la ieșirea din băncile facultății. Nu vreau să intru acum în discuții despre școală și învățământul actual, voiam doar să punctez faptul că toți acești oameni sunt oameni importanți, și mi-am dat seama cât de mic sunt de fapt.

View Larger Map

Harta de mai sus vrea să vă arate orientativ zona în care am umblat. Ce vedeți marcat cu albastru e drumul parcurs de mașini când au venit să ne culeagă la finalul turei.
Punctul A este Soveja, locul de plecare. Mers-am pe nemarcate până în Vizantea, apoi pe asfalt până în punctul B. Dacă încarcă Alex track-ul de la GPS actualizez și eu harta.

Mecanturiștilor mulțumesc pentru tura asta!
Sper că v-a plăcut relatarea și pozele, Mircea vezi ce ai pierdut :P

de la mine, 

numa' bine