În seara/noaptea/dimineaţa asta ..adică după ora 00.00 am ieşit cu Mircea la alergat. Adică el cu alergatul şi eu cu fotografiatul. Toate bune şi frumoase..pe la ora 01.40 ne-am săturat şi am plecat. Ieşind din Grădina Publică prin spatele rotiseriei, am zărit, în timp ce traversam diagonal strada o chestie pe asfalt. Am ridicat de jos ceea ce părea a fi o bucată de portofel..sau mai bine zis acea parte dintr-un portofel care conţine cardurile.
La o analiză mai aprofundată nu era o parte de portofel ci un portdocument sau un portcard din piele, la prima vedere plin cu carduri. Iniţial am văzut doar cardurile, am citit numele, am căutat şi alt card..am întors pe toate părţile acel portdocument, cu diferite carduri, apoi am descoperit compartimentul mai ascuns în care era şi permisul şi mi-am zis că e serioasă rău treaba. Adică la ce denumiri ciudate de carduri am văzut, era clar că proprietarul nu era vreun student sau vreun amărât care poartă carduri de DOMO în portofel (aşa ca mine).
Ok...dacă era un buletin citeam adresa şi găseam proprietarul, dar pe permis nu scrie. Ce să fac? Ştiu cum e să rămâi fără acte..am păţit-o şi eu în 2008 în iarnă, şi abia în 2009 le aveam înapoi. Aşadar i-am zis lui Mircea că mă duc mâine la Poliţie, dar apoi mi-a venit ideea să caut pe Google numele persoanei. Dacă eu apar pe Google, e clar că şi el ar apărea...măcar o referire şi tot e bine.
În timp ce eu căutam de zor pe net, Mircea a mai scotocit prin portdocument şi a găsit o carte de vizită. Am sunat imediat la numărul de mobil....(şi aşa am minute destule)... dar nu a răspuns nimeni (doar tantea care mă anunţa că sunt în reţeaua....). Am încercat din nou şi din nou. M-am lăsat păgubaş, considerând că e doar un număr de servici, şi la ora asta îl are închis...
Neavând succes cu telefonul am trimis sms, în eventualitatea ca omul, panicat de pierderea actelor, să se liniştească atunci când găseşte sms-ul. Nimic..nici un răspuns (mă gândeam că poate nu răspunde la numere necunoscute, şi de accea am dat sms). Dacă am văzut că nu dau de el am decis să îi scriu un mail, folosind adresa din cartea de vizită. Mircea plecase deja că era flămând...şi pâine nu mai era aşa că i-am dat eu ....apropo, mi se face şi mie foame...poate ar fi trebuit să mai păstrez vreo felie. :D
Revenind....în timp ce scriam mail, mă sună nenea. Eu am început discuţia ca şi cum el ar fi citit mesajul, dar surpriză...nu o făcuse, nu ştia nici că îi lipsesc actele. (l-am auzit spunând cuiva ceva de genul "i-auzi măi, cică mi-am pierdut toate actele acolo la... ". Buuun, i-am explicat unde le-am găsit, unde sunt şi m-a întrebat dacă mai stau treaz. "Da, mai stau, puteţi veni şi mă anunţaţi când ajungeţi la stradă." (am uitat să zic că e din Brăila, deci probabil că la ora aia de întorcea spre casă..sau cine ştie în ce capăt de oraş era, din moment ce m-a întrebat dacă mai stau treaz)
Oki, după un timp omul nostru a sunat, ne-am găsit la intersecţia respectivă şi i-am înapoiat actele. Cum ziceam, ştiu foarte bine cum e să rămâi fără acte, şi acum, de când am şi card cu bani (nu doar de formă) e şi mai nasol....Glumeam cu Mircea spunând că "uite, e VISA..mergem la DOMO că acolo cumperi fără PIN", dar în realitate mă ştiţi mai bine de atât....nu voiam decât să le înapoiez. Sunt genul de om care preferă să se facă remarcat prin bunătate nu prin....să zicem egoism, deşi nu e tocmai asta în cazul de faţă.
Am mai păţit aşa anul ăsta, dar găsisem un telefon. Bineînţeles că şi pe acela l-am înapoiat, şi aveam de gând să o fac de cum l-am găsit. Faptul că nu am răspuns când a început să sune a fost o chestie de autoconservare. Eram oarecum panicat....mai ales că imediat te cataloghează ca omul cel rău..chiar dacă tu ai vrut încă de la început să îl dai înapoi. Primisem mesaje uşor ameninţătoare pentru respectivul telefon...dar nu mă interesa decât să îl dau înapoi...şi aşa am şi făcut. Nu am stat de vorbă cu persoana, ci doar bună, poftim, pa...nu avea rost să mă chinui să îi explic că de fapt nu voiam să îl păstrez..nu mai avea rost, atâta timp cât aveau deja părerea formată. Oricum nu o voi mai întâlni vreodată, şi chiar de ar fi nu m-ar recunoaşte.
Ei, acela a fost un caz unic şi nefericit. Acum a fost mai bine...m-am simţit cu adevărat "erou", pentru că ştiu cum e să speri ca într-un final să apară actele...şi eu am sperat şi am căutat..poate hoţul luase banii şi aruncase restul...dar nu a fost aşa.
Şi finalul? Tipul mi-a oferit şi recompensă, da...trebuia să menţionez şi asta.
Am încercat să îl refuz de câteva ori...dar am învăţat că nu e frumos să refuzi de prea multe ori fiindcă poţi jigni persoana în cauză (chiar dacă crezi că faci bine)....
Cam atât pentru dimineaţa asta.
LA MULŢI ANI BRÎNDUŞA!
de la mine,
numa' bine
in locul tau calcam in picoare telefonul ala si ii ziceam unde il poate gasi :))
ReplyDelete