Una din clipele memorabile...

Să te oprești din muncă aproape de miezul nopții poate nu sună chiar distractiv pentru unii, să te prindă primele ore ale zilei de mâine pe drum spre casă poate că nu e tocmai ideal, mai ales dacă ești plecat de dimineață...

dar...

uneori, dacă anumiți factori sunt împliniți, în finalul unei astfel de zile există un anumit moment când „planetele se aliniază”, când totul e perfect și nimic nu mai contează decât clipa de față. E o stare de spirit care poate ține câteva secunde sau cel mult un minut...  dar care schimbă radical felul cum se încheie ziua.

Te întrebi ce poate fi așa minunat să pleci de la muncă noaptea? Dacă nu-ți place munca fizică, dacă idealul tău în viață e statul la birou, atunci n-ai cum să înțelegi ce vreau să spun și mai mult ca sigur n-ai simțit niciodată ceea ce încerc să descriu eu aici.

Spuneam că trebuie îndepliniți anumiți factori, dar să vă descriu exact despre ce e vorba și veți înțelege mai bine. Prima oară mi s-a întâmplat acum vreo doi ani, în timpul construcției casei lui Sena. Într-una din zile am fost singur la muncă. George și Mircea erau plecați, fiecare cu treaba lui - nu mai știu unde și cum, dar nu e relevant. Tocmai pentru că eram singur mi-am permis să stau până mai târziu. Am plecat atunci undeva după 21:30, și îmi amintesc exact starea de spirit când am încheiat treaba și am pornit spre casă. Mi se pare un sentiment grozav să închei o zi de muncă noaptea, când toți sunt deja la culcare, să te sui în mașină, să îți tragi răsuflarea, să rememorezi ce-ai realizat în acea zi, apoi să pornești motorul și să te avânți în noapte. E un sentiment extraordinar. 

Da, o condiție esențială e să am mașină. Fără mașină nu poți pleca noaptea cu același confort, iar dacă te conduce altcineva (taxi) se strică tot farmecul. Mai apoi trebuie să fiu singur (nu pot și nu vreau să oblig pe nimeni să lucreze până la orele la care stau eu), trebuie să fiu propriul meu șef (să pot să vin și să plec la ce oră am eu chef) și să lucrez ceva ce-mi produce cu adevărat plăcere. 

În vara respectivă condițiile erau îndeplinite întocmai fiindcă aveam la dispoziție minunata mașină a lui Adi. 

Recent am retrăit acest sentiment. Și când zic recent, mă refer la ziua de vineri, 25 octombrie 2013, în timp ce mă aflam la Iași. Am ajuns în oraș dimineață și toată ziua am lucrat la instalația electrică, încercând să finalizez ce începusem în săptămâna anterioară. 

Toată ziua am fost doar eu, cablurile și gândurile mele în acea clădire de două etaje. Deși nu sunt total antisocial și multe lucruri le faci mai bine cu puțin ajutor,  găsesc foarte liniștitor să lucrez singur și de cele mai multe ori nici nu am de ales. Am reușit să finalizez aproape tot ce-mi propusesem puțin după ora 23:25, aproape de finalul zilei. (și nu m-aș fi oprit dacă nu mă suna Adi să „mă cheme acasă”)

Făcusem toate testele, am strâns toate sculele, m-am schimbat, am scos instalația de sub tensiune, am încuiat, mi-am luat băgăjelul și m-am suit în mașină. Și atunci, stând pe scaunul șoferului, cu cheia în contact, chiar înainte de a porni motorul... atunci a fost CLIPA!

Acea clipă în care iubesc oboseala, în care orice gând rău dispare, orice situație care mă enervase în timpul zilei devine nesemnificativă, acele secunde de liniște totală când un sentiment puternic de împlinire mă cuprinde. Am zis oboseală? Da, dar nu e vorba de epuizare, nicidecum. E acea oboseală benefică, pe care o iubești dacă-i dai de gust... Aș mai fi stat, oh, ce-aș mai fi stat!

Am pornit mașina încă sub influența acelor sentimente și am mers ușor spre casă, savurând fiecare treaptă de viteză, fiecare rotire de volan și fiecare semafor. E de nedescris cât de fain e să conduci după o zi de muncă prin orașul pustiu, când toată lumea doarme!

Și zilele astea am stat până târziu, și zilele astea am la dispoziție o mașină, dar nu e la fel. Poate fiindcă mă gândesc la asta, poate fiindcă nu e destul de târziu, poate fiindcă nu plec tocmai când vreau eu, sau poate fiindcă nu e mașina lui Adi... Nu, nu e specială ci e pe gustul meu fiindcă e o utilitară. O astfel de mașină e în visele mele.. acele vise pe care nu le spun nimănui în întregime, ci doar pe bucățele, ca să nu înțeleagă nimeni imaginea de ansamblu... acele vise care sunt doar ale mele :D

Da, sunt de acord, nu e sănătos și nici recomandat să lucrezi zi de zi până pe la orele 23:00 și nici nu e ideal să faci muncă fizică. Nici nu spun asta, dar din când în când se merită. Chiar dacă a doua zi voi dormi o oră în plus. E drept, genul ăsta de trai se pretează unuia ca mine, încă fără obligații, fără soție și copii, astfel încât să-mi permit să lucrez fără un program stabil, dar lucrurile se schimbă când intervine familia.  Nu-mi doresc un astfel de trai atunci când va fi să am o casă, nevastă și copii. Îmi doresc ca atunci să fiu acasă destul de devreme încât să stăm cu toții la cină, să petrec timp cu ei, timp cu ea... dar deja intrăm în altă discuție.

Adevărul e că, așa cum îi spuneam și lui Mircea deunăzi, deși sunt inginer, deși am făcut o facultate și ar trebui să țintesc spre un job de birou, un job bine plătit și care să nu mă solicite fizic, eu nu mă văd într-un astfel de loc. Eu trebuie să lucrez fizic, să construiesc, să repar, să tai, să întind cabluri, să lipesc, să-mi folosesc mâinile și uneltele, să am o mașină plină cu scule. Dacă-mi iei toate astea ... m-ai distrus! 

***

În altă ordine de idei...

Am lipsit mult de prin online... Ultimul articol spune că sunt în vacanță :) Oh, ce bine ar fi să fie așa, sau măcar să fi fost așa. Nu am avut parte de vacanța pe care o speram, ba a fost o vară destul de oribilă, dar acum a trecut. 

Nu promit să scriu la fel de des ca înainte, pentru că încă nu m-am liniștit, iar eu dacă nu am liniște și stabilitate nu pot funcționa corect, așa că reduc din activități pentru a putea menține sistemul funcțional...vara asta nu a fost nici blogging, nici videoblogging, nici fotografii de vreun fel... s-a pus praful pe camera foto și s-au întins pânze de păianjen pe blog... urmează poate o curățenie la primăvară :P