Roman - Iași by bike

Și-am plecat, la o oră decentă, fără să mă trezesc cu „noaptea în cap”, fără să mă grăbesc....mai ales că nu știam dacă am sau nu treabă la Iași. Adi spusese că se apucă de treabă de luni, dar durează până mută mobila și fac pregătirile necesare renovării... și cum nu vorbisem cu el de curând, nu știam exact în ce stadiu au ajuns, dar am plecat, așa cum stabilisem. (m-a sunat pe drum să întrebe pe unde sunt, și mi-a zis că e ok ora la care voi ajunge)

Pe la ora 09.53 ieșeam din oraș dând la pedale de zor, cu un soare nu foarte arzător, specific orei matinale.
Pe la 10.38 am dat peste un animal sălbatic și fioros, cu frică am scos camera foto....și abia am reușit să o capturez în cadru....
...era o barză. Din păcate noua mea cameră are doar obiectivul kit, așa că un cadru mai strâns nu a fost posibil. Dar poate voi reuși până data viitoare când voi vâna animale să îmi iau un teleobiectiv.

Am pedalat în ritmul meu, încercând să ajung cât mai repede posibil la destinație cu viteza respectivă. Din păcate la bicicleta asta transmisia are niște probleme și nu am putut folosi decât foaia mijlocie așa că nu am mers foarte repede sau la capacitate maximă mai ales că uneori mai scapă blocul de pinioane - dar își revine și totul e ok.

Am plecat de acasă cu roata pe spate dezumflată, așa că am oprit la OMV-ul de la gară să o umflu doar că nu a ținut prea mult. E  clar că pierdeam aer, dar având în vedere că s-a menținut la o presiune constantă nu mi-am făcut griji și nu am oprit să schimb camera ci am continuat.

Probleme am mai avut..de exemplu pe la castelul de apă mi s-a rupt pedala dreaptă..adică doar a crăpat, dar funcționa în continuare pe una din părți, așa că am pedalat doar cu piciorul pe acea parte.

Îmi place să călătoresc cu grupul, să fim cât mai mulți fiindcă e mai distractiv  la pauze, la campare, e mai sigur (îmi amintesc acum de tura la Târgu Neamț, când ne-am prăpădit de râs la cină, în fața cortului) dar adevăratul turism pe bicicletă se face de unul singur, maxim în doi sau familie (cum era familia cu care m-am întâlnit în drum spre Lacul Roșu). În grup tot timpul vor fi diferențe de cadență, nu poți să îi împaci pe toți, nu toți vor să se oprească oriunde, doar dacă ai un traseu bine stabilit din timp, cu toate opririle și locurile de vizitat... Am pățit în turele anterioare să ne separăm și să sărim peste locuri prielnice popasurilor, de fapt ce am făcut noi nu s-a numit cicloturism, ci doar ture pe două roți, fiindcă nu vizitam ci doar pedalam până în localitatea X apoi reveneam acasă.

Mă temeam de plecările de unul singur, dar am mai prins curaj datorită drumului Galați - Roman din iulie și cred că voi merge mai departe pe viitor, să fac singur ture și mai ample. Sunt atâția oameni care fac asta! Da, aș vrea să am un partener în chestia asta, cineva destul de nebun încât să se adventureze la așa ceva, cu un program similar cu al meu, astfel încât să ni se suprapună perioadele de timp liber, dar încă nu am asemenea cunoștință așa că probabil voi mai merge singur.

Aceasta fost una din turele cu mine însumi așa că, deși intenționam să ajung cât mai repede, m-am gândit să fiu și turist. Am parcurs drumul ăsta de multe ori dar abia de curând (cred, la prima tură pe două roți acum câțiva ani), am observat că puțin mai sus de podul de la Mircești, pe partea dreaptă cum mergi spre Iași există un cimitir al eroilor...de fapt eu văzusem din drum doar două cruci și mi-am zis că voi opri cândva să văd ce e pe acolo. Dar cu mașina nu ai unde să oprești; mai mult, când sunt cu mașina uit de acele locuri, mă concentrez asupra drumului și a destinației, nu mă uit pe dealuri după cruci de tablă... dar acum, ajuns în acel loc am oprit, am urcat cele câteva trepte, am lăsat bicicleta jos și am făcut câteva poze.

Se vede lipsa cuiva care să îl îngrijească, se vede că nu mulți trec pe aici. El există, cufundat în buruieni, iar din drum, doar două cruci mari din țeavă de metal îi trădează prezența...și un fost panou informativ de pe care a căzut vopseaua.

Plantele sunt până peste genunchi, pline de păienjeniș. Am ieșit de acolo plin de mici mărăcini care s-au agățat peste tot pe picioare, pantaloni și sandale. Probabil țăranii de prin zonă vor intra la cosit dar mai târziu, să se mai usuce iarba, să o adune pentru animale.

După această pauză am continuat drumul spre Iași, cu același chef cu care am plecat de acasă. Adică încă nu eram obosit, nu eram nici pe departe în acel punct în care să fiu disperat după o pauză. Încă un avantaj la mersul singur: nu te fugărește nimeni.

Apă nu prea am consumat fiindcă nu simțeam nevoia, drumul era ușor și soarele încă se chinuia să se trezească, dar cu toate acestea abia așteptam izvorul din apropierea celor trei iazuri.... să fac o pauză, să fac plinul la sticlă.

Și așa am și făcut. Izvorul ăsta l-am descoperit tot mergând pe bicicletă, dar în sens invers. Cu mașina nu ai timp să observi chestii de genul, mai ales cu autocar sau microbuz, ești atent la drum sau dormi. Cu totul altfel vezi împrejurimile când pedalezi.

Am făcut o pauză, am băut apă, m-am spălat pe mâini și față, am golit sticla pe trei sferturi plină și am umplut-o cu apă rece, mi-am scăldat picioarele în balta formată la sol de curgerea apei și după câteva cadre trase prin împrejurimi am pornit la drum. Sunt destui șoferi care cunosc izvorul, care opresc să alimenteze cu apă pentru a-și potoli setea și sunt destui nesimțiți care să abandoneze PET-uri aici.

Sau poate că s-au gândit să lase recipiente pentru cei care nu au, dar vor să ia apă. Vezi să nu!

Uuuu, uite o groapă... oare în cât timp o putem umple cu gunoaie? Ce? E scurgere pentru apă? Nuuu, e ca și un coș de gunoi. Ce vină am eu dacă e așa departe coșul de gunoi? Adică să merg 5 metri ca să arunc sticla la coș? să o  iau în mașină și să o arunc acasă? Nu, că e bagaj suplimentar, și cu orice kilogram în plus crește consumul deci scot mai mulți bani din buzunar. Mai bine o las aici, e mai comod.... se va găsi cineva să le adune, că oricum, mai sunt atâtea. Ori cu una, ori fără una!

Civilizația și bunul simț lipsesc cu desăvârșire! Și drumurile sunt pline de gunoaie.

După mica pauză de apă am continuat drumul, acum răcorit și echipat cu apă rece.

Credeți voi ce vreți, dar vă spun eu că drumul Iași - Roman nu e la fel cu drumul Roman - Iași. Păi ca să înțelegeți: drumul Iași - Roman mi-a scos sufletul, dar acum, în sens invers am avut un sector de drum de vreo 5 kilometri în care dacă am dat 50 pedale e mult...și anume puțin înainte de Strunga și până în apropiere de Târgu Frumos....e o zonă în care doar cobori...cu o mică pauză în care pedalezi.

E atât de relaxant, și economisești atâta timp. Să nu mai zic de valea dinainte de ieșirea din județul Neamț, care e un deal (evident) în sens invers. Câștigi timp și drumul în sine este mult mai plăcut.

O altă chestie pe care am observat-o pedalând a fost schimbarea bornelor kilometrice, sau mai bine zis reabilitarea lor. Adică bornele vechi au primit o căciuliță frumoasă de tablă, pe care sunt scrise informațiile. Nu știu exact cum sunt prinse, dar sper să nu ajungă la fier vechi prea curând.

După partea frumoasă pe care am parcurs-o coborând, a urmat urcușul din Târgu Frumos, dar nu a fost cine știe ce grozăvie, a fost ok totul. Localitatea se află aproximativ la jumătatea distanței dintre Roman și Iași și am ajuns aici la ora 12.10, adică eram încă în grafic. Deși făcusem oprirea neplanificată la Mircești, am recuperat în coborârea de la Strunga și iată că ora prânzului m-a găsit dincolo de jumătatea drumului.

Mai aveam aproape un kilometru până la Bălțați când am decis să opresc la umbra unui pom să îmi astâmpăr foamea ce mă încerca de vreo câțiva kilometri. Nu îmi luasem multe merinde la mine, doar două sandwich-uri și o pungă de sticks-uri dar era de ajuns pentru a mă ține pentru restul drumului.

Din păcate locul nu era foarte pașnic; fiind în afara localității mașinile rulau ca nebunele și se formau curenți de aer, dar mi-am continuat prânzul cu spatele la trafic. Au fost bune cele două sandwich-uri, dar ca notă personală, data viitoare ar trebui să pun mai mult conținut între cele două felii de pâine. Nu zic, încă îmi place foarte mult pâinea goală, dar totuși, trebuie să se simtă că e sandwich, nu?

O masă implică și un consum de apă, așa că în urma acestei pauze mi s-au cam împuținat rezervele. Și urmau niște localități cam zgârcite...toți sunt fântânari dar niciunul nu a făcut o fântână la drum, pentru drumeți. Și de ce ar face, nu-i așa? Nu mai e vremea călătoriilor cu trăsura când aveai nevoie de loc de adăpat animalele și oamenii, nu mai există hanuri decât ca loc turistic eventual restaurant sau mini-hotel...ah evoluția asta! Am plecat mai departe la drum dar am avut o pornire nu plăcută datorită faptului că s-a rupt și pedala din stânga. Perfect! pedale noi și nu m-au ținut nici măcar 100 km. Am pedalat în continuare făcând economie la rezerva de apă și cu grija ca pedalele să stea cu fața funcțională sub talpă.

Singura mea oază de apă a fost localitatea Lețcani, adică după ce am mai parcurs vreo 25km. În Lețcani sunt destule fântâni la stradă, dar nu toate sunt acceptabile. Prima, deși era funcțională și avea apă, era și plină de gunoaie, inclusiv PET-uri care pluteau pe suprafața apei. A doua, arăta proaspăt folosită, era funcțională dar de asemenea fusese folosită de un animal cu două picioare drept toaletă, așa că am zis „pas”. Abia la următoarea fântână am găsit condiții decente de adăpare. Mi-am potolit setea, am umplut sticla și mi-am răcorit mâinile și picioarele cu apa rămasă în găleată. Nu mai era mult până la Iași, dar am luat apă în sticlă pentru că știți cum e:  nevoia te pălește exact atunci când nu ai cu ce să o astâmperi..

Deși, așa cum am menționat la început, aveam pană... sau scăpa aer roata, camera a rezistat eroic tot drumul și iată că la ora 14.40 intram literalmente în oraș...unde niște câini drăguți s-au gândit să mă fugărească puțin. Am forțat puțin ca să nu mă prindă și au cedat atât pedalele cât și camera. M-am găsit nevoit să opresc la intrarea în oraș, chiar la pasajul ce asigură ieșirea din oraș, să umflu roata, în speranța că va mai ține până ajung la Adi. A ținut..exact până la bariera  de la calea ferată. Erau prea multe denivelări pe drum ca să mai reziste umflată.

Am oprit din nou imediat după trecerea la nivel cu calea ferată să umflu roata dar drumul în continuare era la fel de denivelat așa că nu am stat prea mult pe ea. Am mers astfel pe jos până în Nicolina la Adi unde am ajuns la ora 15.30.

Nu vă pot spune, ca de obicei informații de pe computer fiindcă bicicleta asta nu are așa ceva... Dar am ajuns bine, cam la ora la care am preconizat că voi ajunge. Păcat că am mers pe jos tot Iașiul, că ajungeam mai repede la Adi. Sincer, nici nu aveam chef să opresc să schimb camera, că eram deja ajuns în oraș...eram ca acasă, nu mai era așa grav să merg pe jos. Mă gândeam că dacă aș fi pățit asta la jumătatea drumului probabil o abandonam acolo și făceam autostopul - dar acum că mă gândesc mai bine, nu cred că mă lăsa inima să fac una ca asta... doar mă știți :D

Așadar am parcurs vreo 80 și ceva de kilometri (vreo 86) în 4 ore și 40 de minute, am ajuns sănătos, gata de muncă la Adi și dornic de alte excursii. Bicicleta a rezistat deși nu a fost cea mai potrivită dintre cele trei pe care le dețin, dar era singura funcțională la momentul plecării. Plus că am vrut să o testez.

 
...și testul zice că mai bine nu aruncam bani pe pedale noi, că tot la alea vechi am ajuns acum... Seara, ajuns finalmente acasă la Adi, după niște treburi prin oraș (urmează să scriu și articolul respectiv) am înlocuit camera cea stricată cu una nouă și am pus-o pe picioare roți din nou.

Cam ăsta a fost drumul meu, prezentat în mare. Unele detalii au dispărut probabil cu trecerea timpului. Dacă aveam la mine laptop-ul v-aș fi scris în aceeași seară când amintirile erau proaspete, dar asta e!
Sper că a fost o lectură plăcută! (poze găsiți și în album)

de la mine, 

numa' bine