Sărind din depresie... slavă Domnului că-i frumos afară

image source

Până ieri blogul meu era puțin cam trist. Adică ultimul articol era cam trist și scris cu mult timp în urmă. Nu e nevoie să fii un geniu ca să-ți dai seama că am avut o perioadă cam întunecată la început de 2014, chiar după ce lucrurile păreau să meargă atât de bine... Dar răul a trecut (?) și acum sunt ok, sunt împăcat și cu mari dorințe și visuri pentru viitor... și mari planuri (cel puțin pentru viitorul apropiat).

Ca parte integrantă a stării mele de (să-i zicem) deprimare, a fost statul în pat urmărind un serial... (asta când nu dormeam sau lucram). Poate știți că eu nu sunt un mare cinefil, nu sunt la curent cu ce e nou și nici din vechile filme nu cunosc prea mult. La seriale rar mă uit fiindcă TV-ul a fost cam departe și niciodată nu apucam să urmăresc în întregime un serial.

Dar cum toată lumea „închiriază” filmele de pe torenți, am reușit și eu să văd câteva seriale. De exemplu, Heroes (2006-2010) am început să-l văd la TV și am terminat sezoanele pe calculator (că am plecat de acasă și nu aveam TV, nici timp să aștept să apară noul episod). Am văzut Colombo (1968-2003), am văzut Flash Forward (2009-2010), am văzut True Detective (2014) am văzut câteva serii din Smallville (2001-2011), am văzut câteva serii din The Mentalist (2008- ) și am urmărit aproape tot ce s-a făcut din Poirot(1989-). (bineînțeles nu lea-am urmărit în ordinea prezentată mai sus, dar lea-am scris după cum mi le-am amintit). (SPOILER ALERT, continue at your own risk)

pauză muzicală....

Dar recent am văzut și terminat serialul numit Scrubs! Inițial nu mi s-a părut cine-știe-ce serialul. Îl știam de la TV, era o comedie drăguță și oarecum, fiecare episod poate fi urmărit fără să știi ce e înainte. Anul ăsta l-am procurat de la un amic și nu urmăream decât din când în când, câte un episod.. dar cum eram în starea aia letargică la pat, am ajuns să urmăresc chiar și un sezon întreg fără pauză. Atât de captivat am ajuns să fiu de serial încât nu mă puteam opri. Sezonul 8, ultimul episod, începe cu melodia de mai sus. 

Da, pentru mine finalul sezonului 8 e cu adevărat finalul serialului. Sezonul 9 e o tentativă de continuare, dar nu m-a atras cu nimic și nu l-am urmărit - totul se schimbase și parcă era cu totul alt film. Probabil nu am fost singurul care a considerat că filmul s-a terminat cu sezonul 8 de aceea nici nu s-a continuat mai mult de sezonul 9. 

Dar nu despre asta voiam să vorbesc. Filmul a fost difuzat (filmat și difuzat) timp de 10 ani. O poveste de 10 ani, oameni care au jucat împreună, o familie.... Să vă spun sincer, finalul serialului, așa cum e el prezentat în acest ultim episod, m-a băgat și mai tare în depresie. Poate că e stupid să fiu afectat fizic sau sentimental de o poveste virtuală, dar uite că s-a întâmplat. Mi-am zis că nu am să mai urmăresc niciodată seriale de genul acesta. Uite, la seriale polițiste gen True Detective, n-am nici o problemă, nici un sentiment :D

După opt sezoane în care i-am urmărit...



Și cum să nu te miște un asemenea final... mai ales după ce ai urmărit tot serialul și știi toate poveștile lor?



... când te gândești la acele îmbrățișări atât din punctul de vedere al poveștii prezentate, al viitorului senin pe care-l prezintă, dar mai ales dacă le vezi drept finalul a ceva minunat, a 10 ani de filmări împreună... Toate acestea combinate cu melodia... cum să nu te miște? Ar trebui să fii de piatră, zău! Mie, chiar și urmărind doar acest scurt clip, îmi răsare o lacrimă în colțul ochiului... încă mai are efect asupra mea serialul ... :) Poate pentru că știu că s-a terminat și unele lucruri nu am vrea să se termine!

Cred că pur și simplu nu-mi plac sfârșiturile. Nu-mi place ca povestea să se termine! Filmele artistice sunt ok. Foarte rar îmi doresc să mai continue, sau chiar dacă am acea stare, trece rapid. Dar la un asemenea serial, pe care l-am urmărit timp de atâtea episoade... să văd  sfârșitul ... :( Iertate să-mi fie emoțiile curente...

Din cauza unui sentiment oarecum similar am încetat să mă uit și la Poirot. Am văzut primele serii, alea vechi, dar când lucrurile au început să se schimbe, m-a cuprins un sentiment de nostalgie și nu am mai urmărit serialul. Adică se schimbase decorul, nu mai erau toți actorii din primele sezoane, iar personajul principal, bineînțeles, a îmbătrânit. Nu-mi dau seama de ce, dar chestia asta m-a trezit puțin la realitate și am început să văd dincolo de poveste, să văd filmul ca pe un film, nu ca pe povestea pe care o prezenta. Bineînțeles, acum dacă m-aș reîntoarce la serial l-aș urmări cu plăcere dar tot nu aș vrea să văd cum se încheie. Citisem undeva că David Suchet și-a propus să nu încheie serialul până nu face toate cărțile faimoasei scriitoare, așa că pe imdb serialul apare neterminat. Practic din 1989 până acum acest serial a continuat. Au fost 13 sezoane și e loc de mai multe :)

Da, nu am putut urmări ultimele producții din „Poirot” dar am văzut finalul de la „Scrubs” și asta m-a afectat mult mai mult. Încă mai privesc cu jind la diferite secvențe și cu nostalgie mă gândesc: „ah, ce vremuri frumoase” ... nu când urmăream filmul, ci acele vremuri frumoase relatate de film, căci și eu trăiam cu ei acolo, absorbit de monitor :D

Da, poate sună mega pueril să fiu afectat de finalul unui serial, poate e imatur să mă pierd în povestea lui, dar tot vreau să vă întreb: ați pățit-o vreodată? Vi s-a întâmplat ca un final de serial să vă cauzeze depresie, chiar și pentru o scurtă durată... (bine, la mine poate că a fost o cumulare de depresii mai mici, dar nu mai intrăm în detalii)

---

Adevărul e că, precum J.D., personajul principal al filmului, de multe ori și eu mă regăsesc având monolog interior, ba tocmai de la acest monolog a luat naștere acest blog acum mulți ani. Desigur unii din voi, dacă nu toți, aveți momente când vorbiți cu propria persoană, dar după ce am văzut filmul, parcă am început să mă văd la persoana a treia, ca și cum m-aș vedea filmat în timp ce monologhez... ceea ce e ciudat. Din fericire perioada aia a trecut.

Dar, ca să revenim la titlul acestui articol, am sărit peste depresie fiindcă vremea s-a înseninat și m-am apucat să continui ce începusem în februarie (așa-i că-i o formulare nu foarte optimă?). Detalii:

În februarie, dragul meu prieten Andrei, cel cu suflet de hamei, mi-a arătat ce e geocaching-ul și am făcut împreună vreo 5 cache-uri. De atunci, mai făcusem una prin martie dar cam atât... am avut peste 40 de zile de pauză, fără nici o vânătoare, fără nimic.

Ei bine, într-o frumoasă zi de Duminică, de paște, Silviu și Cyrielle (mes amis de France), voiau să ieșim la plimbare ca să ne bucurăm de vremea excepțională. Fiindcă o plimbare simplă era cam banală, le-am propus un geocaching, explicându-le ce înseamnă și cu ce se mănâncă, adică am făcut cam ce făcuse Andrei pentru mine cu doar două luni în urmă. 

Ieșirea a fost  un real succes și am avut o tonă de fun căutând cutiuțe, am văzut locuri noi și ne-am aventurat pe drumuri necunoscute, păduri nemaivăzute și dealuri nemaiurcate :D (de noi, bineînțeles). Și de atunci, până acum, în fiecare zi am făcut măcar un cache (uneori cu ei, alteori cu Andrei, dar de obicei singur) Am vrut musai să am continuitate și să fac cât mai multe, să profit de timp. E cu adevărat distractiv pentru că pe de o parte e vânătoarea în sine, căutarea cutiilor după indicii și tot tacâmul și pe de altă parte e descoperirea unor locuri noi, care de cele mai multe ori sunt deosebit de frumoase.

Mi-am ieșit din ritm ieri, fiindcă alegând să petrec timp pentru a scrie pe blog, nu am mai avut când să ies să vânez cache-uri, și probabil azi istoria se va repeta. Mai ales fiindcă vremea nu mă prea îmbie să ies din casă :( Am acum 88 de cache-uri găsite și 17 zile consecutive în care am găsit cache-uri, cu o rată de 1.18 cache-uri pe zi. Sunt mulțumit că am rata peste 1, și am să fac tot posibilul să o mențin așa.

Așadar, sunt extraordinar de fericit că e primăvară, că (excepție ziua de azi care a început cam ploios) am avut parte de o vreme minunată și am putut ieși să pedalez și să vânez cacheuri noaptea, dimineața sau în miezul zilei. Cum spuneam la început, sau începusem să spun, acum sunt ok, sunt în echilibru, știu ce urmează să fac cel puțin în viitorul apropiat, încerc să nu mă mai las afectat de toată mizeriile din jur și de toate cauzele de stres și nervi... Da, sunt împăcat și mergem mai departe! 

Let the music play and think about the great things in our life! Our real one!