O sâmbătă pe Ceahlău

Plecare: sâmbătă 27 Septembrie 2008 ora 05.00 AM.
Destinația: Vârful Toaca (1900 m), muntele Ceahlău
Traseu: Cabana Izvorul Muntelui - Lutu Roșu - Cabana Dochia - Vârful Toaca - Cabana Dochia - Poiana Maicilor - Cabana Izvorul Muntelui.
Echipa: 8 persoane (adulți, studenți, un elev și un preșcolar - grup mixt de fete și băieți).

Am plecat sâmbătă dis-de-dimineață din Iași cu scopul de a ajunge cât mai devreme la Izvorul Muntelui, să începem tura.

După aproximativ 4 ore pe drum cu tot cu pauza de plăcintă și pauzele de informare, am ajuns la cabană pe la ora 9.10, am plătit taxa de intrare în parc (7.5 lei pentru studenți dacă nu mă înșel și 3.5 lei pentru copii - nu am plătit eu de aceea nu sunt sigur ), am luat hărțile și am început urcarea pe traseul marcat cu punct albastru (Izvorul Muntelui - Curmătura Lutu Roșu).

Era destul de răcoare afară, sau așa ni s-a părut când am coborât din mașină... dar ne-am încălzit rapid în timp ce urcam. Traseul este frumos, bine amenajat cu poduri și balustradă în locurile necesare sau urcușurile mai abrupte, marcajele sunt vizibile, în principal pe copaci, doar din loc în loc pe pietre. Este destul de curat iar poteca este bine definită, te rătăcești doar dacă o faci intenționat. Este un traseu informativ, existând din loc în loc câte un punct de informare cu date destul de interesante. Ce-i drept nu le-am citit atunci pe toate dar pe unele le-am fotografiat și le-am citit acasă.

Prima parte a urcușului nu prea prezenta priveliști care să ne taie respirația, dar după ce am trecut de Curmătura Lutu Roșu, unde am făcut un mic popas și am schimbat traseul cu cel marcat cu linia albastră (Curmătura Lutu Roșu - Cabana Dochia), pe măsură ce urcam am început să vedem împrejurimile prin unele "ferestre" între copaci.

Păcat doar că am ales o zi cețoasă și în unele locuri nu vedeam în fața ochilor decât vreo doi brazi și un nesfârșit alb în fundal.

Am întâlnit și alți drumeți pe drum. Mai întâi la Curmătura Lutu Roșu ne-a ajuns din urmă un domn care s-a încălzit puțin cu ce avea în termos și a plecat înaintea noastră, apoi la Piatra cu Apă, unde am oprit pentru masa de prânz. Asta se întâmpla pe la ora 11.38, am făcut o pauză de masă și apoi am vizitat piatra, am făcut niște poze iar la plecare ne-am întâlnit cu un grup mixt de trei omuleți (doi băieți și o fată), am salutat cum se cuvine, și am continuat traseul.

Având în vedere ceața care ne-a blocat privelistile, cea mai impresionantă imagine văzută în timpul urcării a fost gheața de pe copaci, din ce în ce mai prezentă pe măsură ce ne apropiam de cabana Dochia. Era superb. Toate plantele aveau gheață pe ele, țurțuri de gheață cauzați de crivăț... era atât de minunat . La noi în "câmpie" nu vezi așa ceva iarna. În cel mai bun caz e zăpadă așezată pe crengile copacilor.

Nu știam traseul și totul era cufundat în ceață...la un moment dat eram atât de aproape de cabană și habar nu aveam. Nu se vedea decât alb, dar auzeam voci și câini lătrând. Preț de câteva secunde s-a risipit ceața și am văzut cabana amuzându-ne de faptul că eram așa aproape; apoi a revenit ceața așa că nu am apucat să imortalizez cadrul. Dar a fost un moment super, să vezi cât de aproape ești și să realizezi cât de deasă e ceața.

Am ajuns la cabană la ora 12.56 și era ca în filme, semăna cu imaginile pe care le vezi în filmele cu Moș Crăciun. O clădire înghețată, totul alb imaculat...perfect și minunat.

Am băut un ceai cu lămâie fierbinte la cabană (1leu cana) și ne-am încălzit puțin înainte să plecăm spre Vârful Toaca. De asemenea am considerat că e un moment bun să pun și puloverul pe mine. Am ieșit puțin înaintea celorlalți fiindcă eram gata echipat, și a fost exact la timp să prind priveliștea. Se ridicase puțin ceața așa că am zărit lacul și satele de la poalele muntelui. Eh, până au ieșit ceilalți ceața revenise.

La plecarea de la cabană am întâlnit alți drumeți care veneau dinspre cabana meteo. Oameni de treabă, așa cum sunt toți iubitorii de munte, și mult mai experimentați ca noi. Era un cuplu și în spate mai venea un domn. I-am salutat și am intrat în vorbă cu primul domn. Mi-a raspuns la salut și m-a întrebat încotro merg. În acest timp s-au apropiat și coechipierii mei. Când au apărut ei, domnul îmi explica faptul că nu e necesar "accesoriu" de la centura mea (mai exact cuțitul de vânătoare) decât în rucsac. Îi dau dreptate și nu am luat-o drept critică, ci drept sfat, amintindu-mi astfel de cele citite astă vară despre regulile pe munți. Ca urmare mi-am pus în ruscac "accesoriul" și am continuat drumul după ce i-am mulțumit.

La vârful Toaca lucrurile erau și mai înghețate, deci și mai frumoase. Din păcate, ceața era tot acolo, limitând câmpul vizual la câteva sute de metri. Am stat puțin și am așteptat să facă toți poze, apoi am coborât înapoi la cabană, unde ne-am oprit puțin pentru a ne încălzi înainte de plecarea spre Poiana Maicilor (traseu marcat cu bandă roșie). Când am ajuns la cabană parcă tocmai venise primăvara, totul era în curs de topire, cu totul altfel față de cum arăta locul când am urcat. Am avut însoțitori până în vârf și înapoi: doi câini de la cabană, iar de la cabană până în dreptul poienii de lângă Ocolașul Mare, alt câine, care ne-a părăsit în favoarea unor drumeți care s-au oprit să ia masa puțin mai încolo, venind din sens opus nouă.

Mi-au plăcut în poiană brazii pe jumătate înghețați și stânca pe care m-am cocoțat. Presupun că se face și alpinism acolo fiindcă era o verigă prinsă în vârf, aproape de margine...o ancoră presupun.

Traseul de întoarcere spre Izvorul Muntelui este în mare parte o coborâre, și unele porțiuni sunt chiar abrupte, dar superbe și cu vederi minunate.

 

Am avut norocul ca la coborâre ceața să fie mai rar întâlnită și astfel am putut admira peisajele atât din apropiere cât și din depărtare. A fost frumos și m-am folosit de bețele fabricate la urcare.

Mie nu mi s-a părut un traseu greu, ba chiar dimpotrivă. Nu simt nici o durere acum după somnul de aseară, chiar dacă mă durea puțin gâtul din cauza rucsacului (da, recunosc am avut un rucsac fără centură... ala era prea mare pentru o singură zi). Nu știu restul coechipierilor cum stau cu genunchii, tălpile sau cu febra musculară, dar părerea mea e că acesta a fost un traseu simplu pentru oricine, chiar și  începător cum am fost noi. Mai ales în sensul în care l-am parcurs noi. Invers probabil durează mai mult deoarece urcarea prin Poiana Maicilor e mult mai abruptă.

Zile însorite vă doresc și experiențe de neuitat!

de la mine,

numa' bine