Fiindcă tot am amintit de ea într-un articol anterior, şi fiindcă azi este ziua ei, ar fi cazul să vă vorbesc puţin de fata lui Sena. Eu am cunoscut-o pe Laura prin clasa a 12-a, când aniversa un anişor... adică acum 5 ani.
Venisem la aniversare ca urmare a invitației lui Sena şi mai ales că îmi dăduse un motiv destul de bun: să merg să fac poze fiindcă el nu ar fi avut timp. Cum să negociez aş ceva mai ales că luase împrumut o cameră foto de vreo 15 milioane (pe vremea aia).
Ca orice copil mic, nu prea stătea în braţe străine şi abia am reuşit să fac o poză împreună cu ea... bineînţeles cu mămica aproape că altfel începeau plânsetele.
Cu Sena mai vorbeam, că lucram împreună, dar cu "fetele" nu prea aveam tangenţă, decât foarte rar. În toamna acelui an eu am plecat la Iaşi şi mai ţineam legătura cu Sena telefonic sau pe internet, dar de văzut ne vedeam rar. Cum nici un copil nu îşi aminteşte cine o ţinea în braţe la un an, eram mai mult un străin faţă de Laura şi de fiecare dată când mergeam acasă şi îi vizitam ea fugea de mine. Se ascundea "în fustele mamei" şi nu scotea o vorbă. O singură dată am încercat să o prind în timp ce trecea pe lângă mine în bucătărie, dar a scăpat şi s-a speriat. Treaba cu sperietura nu o ştiam până nu mi-a zis Elena.
Am stat în Iaşi trei ani, timp în care am mers destul de rar pe acasă, implicit pe la Sena. Când m-am întors finalmente acasă (februarie 2009) am început să lucrez la renovarea apartamentului în care stau ei acum şi mă vedeam zilnic cu Sena şi destul de des cu Laura şi Elena. Cu toate acestea nu eram încă pe lista de persoane agreate de domnişoară. Cum? păi asta am aflat prin iunie când am mers într-o excursie la mănăstiri şi un mic grătărel. Duminică dimineaţa când am ajuns la domiciliul lor Laura făcea puţin scandal că nu voia să meargă..sau să se îmbrace..sau nu ştiu ce nu îi convenea. Când am intrat eu a schimbat motivul plânsului cu refuzul de a veni şi eu "nu vreau să vină ăsta! de ce vine şi el?"
Când am auzit asta eram cam debusolat. I-am zis lui Sena că nu e neapărat să vin şi eu. Decât să fie aşa scandal mereu, prefer să stau acasă şi să se bucure ei de linişte. Bineînţeles că nu am rămas acasă şi Elena a zis că nu are treabă, aşa face ea.
Prin maşină dimineaţa nu prea mă băga în seamă... stătea mai mult la mama în braţe, sau oricum ascunsă de mine, care mă aflam pe bancheta din faţă.
Nu mai ştiu exact când dar lucrurile s-au schimbat pe parcursul acelei zile... de la mici jocuri în maşină, până la fugăreala de la grătar... aşa încât la sfărşitul zilei nu mai scăpam de ea :)
Mai apoi, prin Iulie, am mers la mare cu maşina. Seara dinaintea plecării, am mers pe la ei să iau lada frigorifică. Atunci am făcut cunoştinţă cu mătuşa ei Bianca şi cu verişorul Albert (sora şi nepotul lui Sena, domiciliaţi în Cluj). Puţin mai greu la început cu Albert, care nu mă cunoştea, dar nu a durat mult până i-am acaparat pe amândoi cu jovialitatea mea. De fapt nu ştiu cine era mai jucăuș.. .eu că le ţineam hangul, sau ei că săreau pe mine?
În fine... abia, abia am scăpat în seara aia să plec şi eu acasă... mort de oboseală şi transpirat din cap până în picioare.. .şi când zic abia, mă refer că a trebuit să le spun de o mie de ori că ne vedem următoarea zi de dimineață...
Să mă laud puţin să zic că eu am fost şoferul :P şi am mers în limita legală (spre disperarea lui Titi). La mare a fost distractiv... trebuia să mă împart puţin între cei doi şi apărea des gelozia între ei... nu neapărat referitoare la mine ci mai ales la ce are unul şi nu are celălalt. Eh, aşa e cu ăştia mici.
După evenimentul "mare 2009" lucrurile au stat numai bine.
De Crăciun m-am dus la ei costumat în Moş, ea s-a ruşinat oleacă şi nu a vrut să vorbească deloc cu mine, am mai stat puţin, am lăsat cadourile sub brad apoi "Moşul a plecat" şi a venit "Radu". (de fapt mersesem la baie să mă schimb). Puţin interesată de cadourile adunate de la părinţi şi de la mine... se juca cu o singură păpuşă şi cu mine :). La un moment dat înainte să plec am rămas uimit că m-a întrebat "Da de ce te-ai îmbrăcat în Moş Crăciun?" .. se pare că nu mă deghizasem destul de bine.
Tot timpul când plec o aud strigând "mai vii şi mâine, da?" sau ceva variaţii la aceeaşi replică.
În ziua de azi Laura abia aşteaptă să vin pe la ea... şi să ne jucăm. Am fost acasă în vacanţa asta şi bineînţeles că am trecut pe la ei. Am avut surpriza de a o auzi strigând de cum am intrat în scara blocului (ei fiind la ultimul etaj). Mă aştepta deci şi sunetul interfonului era semn că am ajuns. Şi cum ziceam, chiar se aştepta să vin fiindcă m-a primit cu o felicitare făcută manual cu pixul pe o coală albă pliată. Pe copertă era o inimă ceva cerculeţe iar în rest nu prea se înţelegea. adică nu se puteau înţelege cuvintele din interior, scrise pe toată pagina. Şi asta chiar puţin înainte de 14 februarie, așadar, "vedeți cine mă iubeşte?"
Cum am amintit aproape mereu solicită să mai stau dar s-a cam învăţat că nu pot sta aşa că acum are o altă tactică: când află că trebuie să plec, sau că mă gândesc să plec...vine la mine şi cere ceva, fie să o ridic pe sus, fie să o învârt... depinde de ce am făcut în acea zi. După ce o învârt, îmi dă drumu şi îmi trântește replica: "gata, poţi pleca" după care se întoarce și își vede de altă treabă, sau se duce la Sena.
Dar, când sunt gata și mă încalț vine pe hol şi îmi spune să mai vin, ba chiar iese şi în timp ce eu cobor scările ea încă mai vorbește diferite chestii. Şi se pricepe să compună chestii sau să pună întrebări care să te facă să stai şi să încerci să răspunzi :) tare șmecheră :P
La cererea publicului
Copii sunt copii şi în joaca lor mai cad, se mai lovesc, unii mai tare şi mai des (energici ca mine) alții mai rar sau deloc (mi-e milă de copilul care nu s-a lovit niciodată). Laura e şi ea o agitată. Cade și se lovește dar nu plânge nici nu urlă. Se ridică și merge mai departe. Eventual dacă e lovitură mai serioasă, se oprește puțin să maseze zona, dar își reia în scurt timp activitatea. La un moment dat era pe scaunul de la birou și se înfășurase cu o pătură... nu știu cum dar a căzut pe podea și s-a lovit. Nu cred că a durut prea tare, dar a podeaua făcut un zgomot destul de convingător. Ea s-a ridicat senină și nu a zis decât „Sunt bine”. Da, așa spune mereu când cade: „Sunt bine”.
Scrisă sau spusă de altcineva, nu e mare lucru, dar trebuie să-i auzi intonaţia, să fii acolo, ca să vezi că e într-adevăr amuzantă.
În încheiere nu pot decât să mai spun:
LA MULŢI ANI LAURA!!
No comments:
Post a Comment
Atenție: Este activată moderarea comentariilor pentru articolele mai vechi de 10 zile!